este o iluzie ca iubirea se intalneste. se invata. gresesti daca ai inceput sa ratacesti prin viata, pentru a fi cucerita, cautand cu disperare scurte fioruri ale inimii...

plangi cand simti ca trebuie. cere i ajutorul si dupa un timp vei fi obosita de tine insati si atunci te vei odihni pe umarul lui, oricine ar fi el, si vei iubi umarul ala. invata l sa taca odata cu tine si i vei iubi gura...si incet incet vei redescoperi tot.

imi propun sa nu te mai aduc printre litere despre mai nimic, in momentele in care, in schizofrenia mea, incerc sa-mi spun totul. sunt si altii care, ca noi, se ngroapa unul intr altul. si se pastreaza, prin asta, la fel ca si cum s ar trai. in reflexiva sa spere cine mai are putere de asa ceva. cine crede ca mormintele nu pot vorbi, de pilda. sau ca in ele nu se mai plange. m am obosnuit cu fantoma ta pe umar. ma apasa, dar ma tine in viata...
aproape totul stins. ceva zvacneste. poate afara, poate nauntru. felul in care mediul se adapteaza la mine cat ma fac ca sunt bine..

uita ma! incepand de azi, te rog, uita ma!

eu nu mai traiesc. sau traiesc putin, la marginea mea, pe strazi sau in fata unei beri, reflectand.

am spus de cateva ori in vremea asta "buna seara, domnule shakespeare!!!". in gand, bineinteles. am pastrat insa de fiecare data biletul tau, gandindu ma ca asta este felul meu de a ti povesti ceea ce scaunul de langa mine, gol, nu a putut trai.
au fost zilele alea doua. doua, da. am baut palica pana aproape de coma pentru a nu mi aminti ce am de sarbatorit.
a mai venit un prieten, nu a stat mult, si a facut timp sa si plece. mi a spus la sfarsit: "din cate inteleg, este probabil ultima data cand te vad, dar, sa stii, ma multumesc si cu atat." pe el nu l am inselat.
am invatat, sa stii, sa nu spun imi va fi dor, ci sa rad - un ras absurd - un atrenament, ca atunci cand emotia nu are voie sa curga din ochi. ca ieri.
l am pupat la sfarsit si cum a iesit m am bagat sub pilota. am stat acolo multe zile. sau poate am iesit, insa gandul meu era acolo.
am mers incet inapoi incercand sa mi echilibrez fuga blocata in piept...
poate faptul ca nu o sa te recuperez niciodata nu nseamna ca te am pierdut...asa mi spun deseori.
te am fixat, sa stii, in doua momente. in fata marii, unde era, intr adevar, mult mai simplu. intre minciuna si adevar.
dar aici granita lua forma unei perechi de mani cu doi oameni la capat ce faceau un pod din priviri; faceau un dig pentru apele ochilor; faceau clepsidra in care incercau sa bage tot nisipul de afara si din adanc sa pacaleasca astfel clipa...
am facut asta pentru ca am obosit...mai am putin si scap cu tot. apoi imi voi aseza mainile cuminti pe piept, pentru ca acolo e usa.
nu mai pot scrie. imi tace creierul si nu inteleg...ies noptile la plimbare si refac trasee comune si simt cum cresti in mine pe masura ce merg. si mi dau seama dimineata, ajuns acasa, ca e dimineata. si inca un lucru: ca am crescut atat de mult incat te am salvat. acum nu mai incapem amandoi in sicriul zemos al vietii.
si daca tot ai ramas afara...te rog, traieste! dar traieste. esti frumoasa si frageda...nu mai veni. sa nu mai vii niciodata pentru ca stiu ca daca o faci, te usuci inca putin. si stiu ca plimbarile tale printre amintiri te secatuiesc de viata...deci nu mai veni. si pentru ce? te am mintit, dezamagit si inselat. si chiar daca mai cresc sa stii ca simt eu...simt eu ca din atata scrasnet de dinti si suferinta nu are cum sa iasa ceva mai bun. sa nu te gandesti ca sunt precum viermele care devine fluture, ca nu este asa.
am fost. si sa nu ti para rau pentru ca, stii ceva?!, am fost in cea mai buna perioada. atunci cand, chiar daca putin, ai invatat ceva bun prin mine...

nu voi mai scrie nimic pe net. nu sunt convins ca ai gasit asta, insa am un vizitator constant si nu stiu cine ar putea fi altcineva...

nu mai veni, pentru ca exista posibilitatea sa ne intalnim. raman fara aer. raman fara aer.

voi incerca sa ti trimit banii pentru facultatecat de curand posibil.

.