SCENARII FOARTE SCURTE (2)
Intr-o zi, lulu a facut o lata. le a lasat de izbeliste pe carmen si pe diana si dusa a fost de ele se tot intrbau: o fi murit lulu? o fi sanatoasa lulu? ba bine ca nu. lulu se tine de cateva saptamani cu boul de george. ce putea sa i schimbe asa brusc atitudinea lui lulu; se intrebau fetele. si chiar asa. de zgarcit ce era, george abia daca se gandea sa rupa din gradina lui un trandafir ca sa i l dea lui lulu.
situatia, per ansamblu, era mult mai complicata insa. desi lulu nu murise. dar nici mult nu mai avea. lulu ramasese grea cu un bou si se gandea ca, daca lasa copilul, aceasta o sa fie pe jumatate bou, si daca nu l lasa, o sa ramana ea insasi de caruta, o s o afle tot satul de ce femeie fara curaj e ea. plus de asra, ce facea cu xanaxul la nevoie.
- s a zis cu xanaxul la nevoie, daca pastrezi copilul, o santaja george, ca nu cumva sa tina copilul. sau:
- pe vremurile astea trebuie sa fii nebun sa faci copii.
- au fost vremuri si mai grele pe lume si oamenii au facut copii, ingana lulu.
- da, dar eu traiesc in vremurile astea de-acum, spunea george. in plus, nu ma vad tata. destinul meu e altul, facea gerge, mijind ochii lui de bovina si se gandea lung ori asa i se parea lui lulu ca se gandeste. in realitate. nu se gandea la nimic. jubila. jubila de cat de proasta e si lulu de data asta, caci cu femeile trebuie sa duci cel mai greu razboi de obicei.
lulu nu si facea mari iluzii. ca va naste. cum adica sa nasca un copil numai al ei. mai vazuse lulu treaba asta la diana treaba asta, cu sotul ei. diana asa in luase de barbat, ramasese grea, si omul n a mai avut ce sa faca. dar lulu, care era sensibila din fire, nu putea sta noua luni cu burta la gura si cu un arogant care s o ia zilnic peste picior. asta era george. nici nu se putea gandi. si pe urma, daca george nu voia copilul, ce sa faca? sa i forteze mana, nici asa prea larga, a lui george? nu era corect. nici pentru george, nici pentru copil.
ca de obicei, lulu nu tinea cont de ea. un foarte foarte prost obicei. drept care, mai lua cate un xanax din cauza incertitudinii.
- sunt asa nehotarata daca sa nasc sau nu., incat devin anxioasa, pretexta ea cand tocmai se pregatea sa duca la gura un pumn de xanax, debridat, metocompramid sa. la asta se adaugau si discutiile aprinse cu george.
- nu pot sa te iau iar de nevasta, ar insemna sa ma sinucid. mai mult decat ata, nu pot sa ti garantez nici macar ca o sa raman cu tine, pentru ca, dupa cum bine ai vazut, mie nu mi place viata de familie, cu copii, nu mi miroase a ceva sincer.
- da' a ce ti miroase?
- a impocrizie, facea george cu dispret. dar, continua el, daca ai greturi pot sa ma duc sa ti cumpar portocale, desi e 5 dimineata.
- si iaurt, plusa lulu.
- si iaurt, se lasa george induplecat.
- si paine ca nu mai avem. si saci de gunoi.
- ei, mama ta de femeie, se burzulia george.
dar pana la urma a luat si saci de gunoi din sat ca se gaseau la tot pasul, mare scofala. erau si ieftini si ducea si el ceva in sacosa acasa. sa l laude femeia.
- doamne doamne ce barbat harnic mai am, isi imagina ca zicea lulu.
dar lulu asa greturi asa de mari, ca nu mai tinea pasul cu imaginatie bogata a lui george.
si singurele momente in care lui lulu ii dispareau greturile erau atunci cand deschidea cartea groasa a lui george si citea: "si a vazut dumnezeu ca este bine. si a fost seara si a fost dimineata: ziua a doua. si a zis dumnezeu sa se adune apele cele de sub cer la un loc si sa se arata uscatul! si a fost asa. si s au adunat apele cele de sub cer la locurile lor si s a aratat uscatul. uscatul l a numit dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a numit o mari. si a vazut dumnezeu ca este bine."
exagerez, bineinteles, insa nu cu mult
a 2-a medie bac scoala centrala
primii 10 admitere studii politice universitate
a3-a nota admitere comunicare si relatii publice SNSPA
a2-a nota admitere filosofie, universitate
marți, 15 februarie 2011
SCENARII FOARTE SCURTE (1)
am gasit un bilet in usa: "va rog frumos nu mi mai stropiti geamurile de la balcon pentru ca unele sunt fixe, deci nu se deschid si se spala foarte greu. Va multumesc, Carmen Bruma, ap 25".
!!!!!!??????
iau imediat un stilou si scriu: "va rog frumos sa ma credeti ca nu mi amintesc sa fi aruncat in aceste 3 luni de cand locuiesc aici apa pe fereastra. incercati cu un etaj mai sus. si eu am aceeasi problema cu geamurile de la dormitor. totusi nu ma plang niciodata. am unele lamentari pentru ca ar fi trebuit sa optez pentru o garsoniera...poare sunt porumbeii."
semnez biletul si l strecor sub usa apartamentului 25.
cand ma intorc acasa, alt bilet: "nu mai dati vina pe porumbei. sunt o rasa firava, nevinovata. am avut si eu unul, dar a murit. nu pot sa va descriu golul sufletesc."
!!!!!!!???????
iar scriu si eu, iar duc biletul: "iertati-ma, n am stiut. si eu am avut un caine cand eram mai mic si un peste. cainele a murit, iar pestele...e posibil sa traiasca, dar cred ca totusi e mort. l am aruncat in mare luna trecuta."
raspunsul nu intarzie sa apara: "explicabil!"
!!!!!!!!!!!!!???????????
ma enervez, cobor un etaj si bat la usa. nimeni. mai bat o data. degeaba.
a doua zi, alt bilet: "te rog sa mi spui pe nume, carmen."
si tot asa timp de 5 saptamani.
"si ce sa ti spun?"
"de exemplu despre cainele pe care l ai avut"
"pai n am ce sa ti spun. era dalmatian. l a calcat masina"
"sa inteleg ca nu te prea pricepi la animale?!"
"...esti sarcastica?"
"nu, doar ca vreau sa te cunoasc mai bine."
"cum asa?"
"spune mi ce culoare iti place"
"...nu stiu. albastru cred"
"pai si de ce te imbraci in negru?"
"nu stiu. am o umbrela albastra :)"
am alunecat inconstient in poezie. i am si scris cateva.
si intr o zi, inevitabilul: "azi plec" spunea biletul
panica parca mi a paralizat mainile. cum scris tremurat, am incropit un biletel: "pleci departe?"
"da. de cand traim impreuna am invatat multe"
"si de cand traim impreuna?"
"de mult timp. traim la etaje diferite. ce importanta are daca plec de aici? o sa ti scriu." si mi a scris sertare de scrisori pe care le pastrez si acum. ultima spune asa: "ghice ce? azi plec de tot. gasesc eu o formula sa ti scriu"
peste cateva zile doi porumbei albi mi au intrat in balcon. au ramas o zi si au zburat.
am iesit atunci sa iau o gura de aer, sa ma plimb. cand m am intors, un bilet in usa:
"va rog nu mai aruncati pe geam cu mancare pentru pasari. mi ati inundat balconul. va multumesc. lucretia, ap 20."
!!!!!?????
am gasit un bilet in usa: "va rog frumos nu mi mai stropiti geamurile de la balcon pentru ca unele sunt fixe, deci nu se deschid si se spala foarte greu. Va multumesc, Carmen Bruma, ap 25".
!!!!!!??????
iau imediat un stilou si scriu: "va rog frumos sa ma credeti ca nu mi amintesc sa fi aruncat in aceste 3 luni de cand locuiesc aici apa pe fereastra. incercati cu un etaj mai sus. si eu am aceeasi problema cu geamurile de la dormitor. totusi nu ma plang niciodata. am unele lamentari pentru ca ar fi trebuit sa optez pentru o garsoniera...poare sunt porumbeii."
semnez biletul si l strecor sub usa apartamentului 25.
cand ma intorc acasa, alt bilet: "nu mai dati vina pe porumbei. sunt o rasa firava, nevinovata. am avut si eu unul, dar a murit. nu pot sa va descriu golul sufletesc."
!!!!!!!???????
iar scriu si eu, iar duc biletul: "iertati-ma, n am stiut. si eu am avut un caine cand eram mai mic si un peste. cainele a murit, iar pestele...e posibil sa traiasca, dar cred ca totusi e mort. l am aruncat in mare luna trecuta."
raspunsul nu intarzie sa apara: "explicabil!"
!!!!!!!!!!!!!???????????
ma enervez, cobor un etaj si bat la usa. nimeni. mai bat o data. degeaba.
a doua zi, alt bilet: "te rog sa mi spui pe nume, carmen."
si tot asa timp de 5 saptamani.
"si ce sa ti spun?"
"de exemplu despre cainele pe care l ai avut"
"pai n am ce sa ti spun. era dalmatian. l a calcat masina"
"sa inteleg ca nu te prea pricepi la animale?!"
"...esti sarcastica?"
"nu, doar ca vreau sa te cunoasc mai bine."
"cum asa?"
"spune mi ce culoare iti place"
"...nu stiu. albastru cred"
"pai si de ce te imbraci in negru?"
"nu stiu. am o umbrela albastra :)"
am alunecat inconstient in poezie. i am si scris cateva.
si intr o zi, inevitabilul: "azi plec" spunea biletul
panica parca mi a paralizat mainile. cum scris tremurat, am incropit un biletel: "pleci departe?"
"da. de cand traim impreuna am invatat multe"
"si de cand traim impreuna?"
"de mult timp. traim la etaje diferite. ce importanta are daca plec de aici? o sa ti scriu." si mi a scris sertare de scrisori pe care le pastrez si acum. ultima spune asa: "ghice ce? azi plec de tot. gasesc eu o formula sa ti scriu"
peste cateva zile doi porumbei albi mi au intrat in balcon. au ramas o zi si au zburat.
am iesit atunci sa iau o gura de aer, sa ma plimb. cand m am intors, un bilet in usa:
"va rog nu mai aruncati pe geam cu mancare pentru pasari. mi ati inundat balconul. va multumesc. lucretia, ap 20."
!!!!!?????
marți, 8 februarie 2011
Nu voi spune absolut nimic nou.
Am plecat intr un voyage de emotii, in cautare de mine. Si de tine. De fapt, nici nu mai stiu de ce am plecat. Ma intorc doar cu cateva regrete cunoscute. Nu am putut incheia un aditional la dragostea noastra. Dragoste sau ce a fost.
S ar fi dovedit lovit de nulitate absoluta, fiind sub cerintele minime de iubire legala, omeneste consimtite.
Am sa ti povestesc totusi cate ceva din calatoria mea. Iti spun ca am vazut oameni, peisaje si cateva piese de teatru. Am grabit cam avid catre toate. Imi era foame de asa ceva. Nu am ajuns nicaieri. Nu le am putut sustrage lupei de luciditate activa pentru certificarea garantiei sufletului.
Am strans totusi cateva imagini precise de frumusete straina. Frumusete care, deci, nu mi apartine si nu mi va apartine niciodata. Am mai strans cateva imagini de dezolare ostentativa si de nepasare neiluzorie: un drum de stanci intr un munte verde, o biserica vandalizata n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vartej de pasi (asta e din eminescu), de roti si frane...Frane in tot. Frana, Marius. Si tu niciunde. Nu vreau sa vorbesc acum despre obsesia mea. Obsesia garilor. Asta este o cu totul alta calatorie si este un motiv deja indelung dezbatut de poeti, sociologi, psihologi. Nu neaparat in oridinea asta.
Pot sa ti spun doar ca atunci cand nu a mai grait nimic in mine, am lasat esteticii muntele, vartejul si oamenii ca universalitate.
Am mers in gara. In Gara de Nord. Nu te voi plictisi cu descrieri, desi poate ti plac descrierile. Oricum cunosti gara. Nici cu considerentele intuitiv- personale ale alegerii. Cred ca poti ghici starea. Cred ca ai trait o si tu si o traieste oricine intr un moment de pustiu autentic.
O sa ti spun doar ca, odata ajuns acolo, m am simtit, la un nivel profud instinctiv, acasa. Da, absolut totul imi parea familiar. Cautarea si drumurile, plecarile si sosirile, graba si asteptarea si iar cautarea, oamenii de toate felurile, bagajele, plasele, pungile, pantofii ponositi, cersetorii. Toate astea m au intampinat cu un iz de lapte matern.
„Sefule, imi dai si mie un leu sa mi iau o paine? Hai sefule!”, taraie cantat pe langa mine un baietel zglobiu si parca ma someaza cu neastamparul din miscari, caci ochii si i plecase umil. Acum ma intreb daca si ascundea privirea dintr o siretenie experimentata sau dintr o inocenta ce inca nu pierise. De tot. Nu i nimic, e inca un copil, va creste. Va deveni ca mine. Va reusi intr o zi sa minta privind direct in suflet.
Caut prin buzunare niste marunt si zambesc amuzat inchipuindu mi monologul din capsorul lui: „hai baa, scoate dracului banii aia nenorociti odata, nu vezi ca vine rapidul de Timisioara?! Mama ma sii de treaba ca ma invart de 10 minute pe langa tine si tu stai gura-casca prin gara, zgarcitul naibii!”
Mda...e corect. Pustiul are dreptate. Time is money, nu? J Ii dau 5 ron, nu din compasiune, nici din intelegere (va trebui sa renunte oricum la cersit intr un an doi...nu are stofa, cum se spune, nu are o poveste). Ii dau pentru ca, intr un mod foarte profund, simt ca mi e ruda. Doar am ajuns acasa...
„Saru mana, sa ti traiasca gagica!”... aud un clinchet real de veselie dinspre copil...i as mai fi dat 5 ron. Sa mi traiasca, da!
stiu senzatia de multumire ce te incerca cand iti este apreciata munca. Sa mi nazare asa, o pofta, sa i spun ca si eu am mucit pentru banii aia. Mult.
…doamne, o iau razna! Ma opresc la timp insa J. Ce as putea sa i spun unui copil ca el? Eu, care ma intorc si acum in gara...
Nu ti am povestit intamplarea pentru ca se poarta genul asta de povestiri, pentru ca e inevitabila scena plina de sensibilitate a copilului cu ochii tristi, la cersit in gara, nu...nimic din toate astea. Ti am spus de altfel ca nu am simtit nici o adiere de compasiune in intalnirea asta.
Face parte insa din fragmentarea in mine a garii in acea zi.
Mi aprind o tigara si privesc cu detasare calduta in jur.
Vad in apropiere un barbat, dupa tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care scormoneste cu ochii chipul fiecarei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotarat, chiar putin speriat. Are in mana un crin (imperial sau ceva – nu ma pricep la crini) alb si il tot ascunde la spate. Cred ca deja i a amortit articulatia caci e vadit apasat de incordarea cu care tine floarea nemiscata, ferita privirilor.
Ma gandesc sa ii spun sa se linisteasca, inca nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul, desi se numeste imperial, nu a fosr scos din circuitul civil din cate stiu eu.
Imi dau seama ca ar fi cam ciudat J Poate daca ar fi o femeie ar fi ok. Asa...nu l as ului cu originalitatea mea si nici nu cred ca are o dispozitie proprice umorului.
A remarcat ca l provesc atent si se uita nedumerit la mine. Un pic intrebator, un pic confuz...Cred ca nu i roman, imi spun.
Se uita la ceas si face o grimasa de nemultumire. Incep sa rad sonor, din toata inima. Aparent inexplicabil. Am prins, cred, sirul povestii lui din Gara de Nord J. Ma rog, nu era nici foarte complicat. Trebuie sa se intalneasca cu o femeie si nu stie cum arata. Am uitat sa ti spun ca are un bagaj destul de voluminos langa el. Altfel probabil ar fi patrulat nervos, iar eu as fi pierdut o poveste reala.
De obicei sunt foarte discret, sa stii, chiar ma intimideaza alucarile, fie ele si nevoite, in clipele altora, le evit stanjenit sau, pur si simplu, sunt ocupat cu gandurile mele.
Acum insa sunt binedispus. Nu ma retrag. Imi mai aprind o tigara si sunt pregatit sa astept langa el. Ce? Pe cine? Nu stiu. Dar se pare ca nici el nu stie.
Ii suna telefonul. Mai fac cativa pasi. Nu imi pasa ce va crede, trebuie sa aflu ce i se intampla. Cum arata femeia pe care o astepta. Traim aceeasi emotie si asteptam o necunoscuta. J
Nu stiu ca m a transformat intr un fel de cotofana de suflete...in mod sigur nu valiza lui cu incuietori ce luceau in lumina... Probabil este italian.
Nu stiu ce m a retinut. Cred ca similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai sa intelegi mai bine. Tu n ai avea curajul sa vii intr o zi in Gara de Nord, cheamata de mine, asa cum probabil va face ea. Raman si privesc cu emotie, lacom, cum ar putea fi. Il aud vorbind in engleza. O asteapta.
Si in sfarsit apare cea asteptata. E o fata blonda, subtirica, ochii verzi, 18-20 de ani. O fata foc viu. Acum ii inteleg nelinistea...Fata e frumoasa si ...vie. Nu mi place la modul absolut. Imi plac satenele, insa are ceva...Il inteleg pe omul asta.
Se pare ca nu prea se inteleg. Fata repeta mereu: what? What? O face insa dezinvolt, surazandu i mereu, cu buze omede si ochi la fel. Nici nu conteaza probabil, gandesc eu, daca nu pricepe ce i spune.
Ii privesc tacut. Fata ii arata crinul. El i l intinde stanjenit. Il uitase. Se saruta protocolar. El nu pare hotarat, ea e multumita de floare.
Ma intreb privindu i ce nu e in regula. Fata este atat de vie si de dulce. Poate tocmai asta e. Prea vie pentru el. Este in blugi, geaca de piele cu tinte, poseta la fel, un tricou ce abia ii acopera sanii. Un freamat continuu ce ii imbraca hainele, ochii, tamplele.
Da...probabil l a atras clocotul ei, plusul ei de viata, dar chiar in clipa aia el probabil realiza ca nu se poate face media aritmetica intre suflete.
Fata ma priveste putin si ii face barbatului un semn spre mine. Eu ma uit distrat la ei...Imi zambesc amandoi. Cumva a gheata. Ma intorc si i las sa si inceapa povestea.
Ma grabesc spre iesirea diin gara. Pe peron, o fetita ca un flurure, se desprinde cu o putere de nebanuit in trupusorul ei firav, de mama ei. Raman o clipa. Oare pentru ce se zbate sa scape din matca? Paseste balbait spre trenul care se pune in miscare. Face cu manuta un semn celor din tren, celor caee pleaca. Si ramane asa agitandu si candoarea in maini, pana nu se mai vede trenul...
Pentru ce s a smuls din bratele mamei ei?
...Teribila iubire de oameni. A daruit un semn de bun ramas tuturor necunoscutilor. A renuntat la calcura memei dintr o inconstienta inocenta si incredere. Din bogatie, din dragoste dincolo de puterea noastra de acceptare de oameni maturi. Si nu stiu de ce nu ii pot raspunde la fel. Si nu stiu de ce ma dor toate.
N am spus nimic nou. Ai vazut?
Am plecat intr un voyage de emotii, in cautare de mine. Si de tine. De fapt, nici nu mai stiu de ce am plecat. Ma intorc doar cu cateva regrete cunoscute. Nu am putut incheia un aditional la dragostea noastra. Dragoste sau ce a fost.
S ar fi dovedit lovit de nulitate absoluta, fiind sub cerintele minime de iubire legala, omeneste consimtite.
Am sa ti povestesc totusi cate ceva din calatoria mea. Iti spun ca am vazut oameni, peisaje si cateva piese de teatru. Am grabit cam avid catre toate. Imi era foame de asa ceva. Nu am ajuns nicaieri. Nu le am putut sustrage lupei de luciditate activa pentru certificarea garantiei sufletului.
Am strans totusi cateva imagini precise de frumusete straina. Frumusete care, deci, nu mi apartine si nu mi va apartine niciodata. Am mai strans cateva imagini de dezolare ostentativa si de nepasare neiluzorie: un drum de stanci intr un munte verde, o biserica vandalizata n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vartej de pasi (asta e din eminescu), de roti si frane...Frane in tot. Frana, Marius. Si tu niciunde. Nu vreau sa vorbesc acum despre obsesia mea. Obsesia garilor. Asta este o cu totul alta calatorie si este un motiv deja indelung dezbatut de poeti, sociologi, psihologi. Nu neaparat in oridinea asta.
Pot sa ti spun doar ca atunci cand nu a mai grait nimic in mine, am lasat esteticii muntele, vartejul si oamenii ca universalitate.
Am mers in gara. In Gara de Nord. Nu te voi plictisi cu descrieri, desi poate ti plac descrierile. Oricum cunosti gara. Nici cu considerentele intuitiv- personale ale alegerii. Cred ca poti ghici starea. Cred ca ai trait o si tu si o traieste oricine intr un moment de pustiu autentic.
O sa ti spun doar ca, odata ajuns acolo, m am simtit, la un nivel profud instinctiv, acasa. Da, absolut totul imi parea familiar. Cautarea si drumurile, plecarile si sosirile, graba si asteptarea si iar cautarea, oamenii de toate felurile, bagajele, plasele, pungile, pantofii ponositi, cersetorii. Toate astea m au intampinat cu un iz de lapte matern.
„Sefule, imi dai si mie un leu sa mi iau o paine? Hai sefule!”, taraie cantat pe langa mine un baietel zglobiu si parca ma someaza cu neastamparul din miscari, caci ochii si i plecase umil. Acum ma intreb daca si ascundea privirea dintr o siretenie experimentata sau dintr o inocenta ce inca nu pierise. De tot. Nu i nimic, e inca un copil, va creste. Va deveni ca mine. Va reusi intr o zi sa minta privind direct in suflet.
Caut prin buzunare niste marunt si zambesc amuzat inchipuindu mi monologul din capsorul lui: „hai baa, scoate dracului banii aia nenorociti odata, nu vezi ca vine rapidul de Timisioara?! Mama ma sii de treaba ca ma invart de 10 minute pe langa tine si tu stai gura-casca prin gara, zgarcitul naibii!”
Mda...e corect. Pustiul are dreptate. Time is money, nu? J Ii dau 5 ron, nu din compasiune, nici din intelegere (va trebui sa renunte oricum la cersit intr un an doi...nu are stofa, cum se spune, nu are o poveste). Ii dau pentru ca, intr un mod foarte profund, simt ca mi e ruda. Doar am ajuns acasa...
„Saru mana, sa ti traiasca gagica!”... aud un clinchet real de veselie dinspre copil...i as mai fi dat 5 ron. Sa mi traiasca, da!
stiu senzatia de multumire ce te incerca cand iti este apreciata munca. Sa mi nazare asa, o pofta, sa i spun ca si eu am mucit pentru banii aia. Mult.
…doamne, o iau razna! Ma opresc la timp insa J. Ce as putea sa i spun unui copil ca el? Eu, care ma intorc si acum in gara...
Nu ti am povestit intamplarea pentru ca se poarta genul asta de povestiri, pentru ca e inevitabila scena plina de sensibilitate a copilului cu ochii tristi, la cersit in gara, nu...nimic din toate astea. Ti am spus de altfel ca nu am simtit nici o adiere de compasiune in intalnirea asta.
Face parte insa din fragmentarea in mine a garii in acea zi.
Mi aprind o tigara si privesc cu detasare calduta in jur.
Vad in apropiere un barbat, dupa tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care scormoneste cu ochii chipul fiecarei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotarat, chiar putin speriat. Are in mana un crin (imperial sau ceva – nu ma pricep la crini) alb si il tot ascunde la spate. Cred ca deja i a amortit articulatia caci e vadit apasat de incordarea cu care tine floarea nemiscata, ferita privirilor.
Ma gandesc sa ii spun sa se linisteasca, inca nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul, desi se numeste imperial, nu a fosr scos din circuitul civil din cate stiu eu.
Imi dau seama ca ar fi cam ciudat J Poate daca ar fi o femeie ar fi ok. Asa...nu l as ului cu originalitatea mea si nici nu cred ca are o dispozitie proprice umorului.
A remarcat ca l provesc atent si se uita nedumerit la mine. Un pic intrebator, un pic confuz...Cred ca nu i roman, imi spun.
Se uita la ceas si face o grimasa de nemultumire. Incep sa rad sonor, din toata inima. Aparent inexplicabil. Am prins, cred, sirul povestii lui din Gara de Nord J. Ma rog, nu era nici foarte complicat. Trebuie sa se intalneasca cu o femeie si nu stie cum arata. Am uitat sa ti spun ca are un bagaj destul de voluminos langa el. Altfel probabil ar fi patrulat nervos, iar eu as fi pierdut o poveste reala.
De obicei sunt foarte discret, sa stii, chiar ma intimideaza alucarile, fie ele si nevoite, in clipele altora, le evit stanjenit sau, pur si simplu, sunt ocupat cu gandurile mele.
Acum insa sunt binedispus. Nu ma retrag. Imi mai aprind o tigara si sunt pregatit sa astept langa el. Ce? Pe cine? Nu stiu. Dar se pare ca nici el nu stie.
Ii suna telefonul. Mai fac cativa pasi. Nu imi pasa ce va crede, trebuie sa aflu ce i se intampla. Cum arata femeia pe care o astepta. Traim aceeasi emotie si asteptam o necunoscuta. J
Nu stiu ca m a transformat intr un fel de cotofana de suflete...in mod sigur nu valiza lui cu incuietori ce luceau in lumina... Probabil este italian.
Nu stiu ce m a retinut. Cred ca similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai sa intelegi mai bine. Tu n ai avea curajul sa vii intr o zi in Gara de Nord, cheamata de mine, asa cum probabil va face ea. Raman si privesc cu emotie, lacom, cum ar putea fi. Il aud vorbind in engleza. O asteapta.
Si in sfarsit apare cea asteptata. E o fata blonda, subtirica, ochii verzi, 18-20 de ani. O fata foc viu. Acum ii inteleg nelinistea...Fata e frumoasa si ...vie. Nu mi place la modul absolut. Imi plac satenele, insa are ceva...Il inteleg pe omul asta.
Se pare ca nu prea se inteleg. Fata repeta mereu: what? What? O face insa dezinvolt, surazandu i mereu, cu buze omede si ochi la fel. Nici nu conteaza probabil, gandesc eu, daca nu pricepe ce i spune.
Ii privesc tacut. Fata ii arata crinul. El i l intinde stanjenit. Il uitase. Se saruta protocolar. El nu pare hotarat, ea e multumita de floare.
Ma intreb privindu i ce nu e in regula. Fata este atat de vie si de dulce. Poate tocmai asta e. Prea vie pentru el. Este in blugi, geaca de piele cu tinte, poseta la fel, un tricou ce abia ii acopera sanii. Un freamat continuu ce ii imbraca hainele, ochii, tamplele.
Da...probabil l a atras clocotul ei, plusul ei de viata, dar chiar in clipa aia el probabil realiza ca nu se poate face media aritmetica intre suflete.
Fata ma priveste putin si ii face barbatului un semn spre mine. Eu ma uit distrat la ei...Imi zambesc amandoi. Cumva a gheata. Ma intorc si i las sa si inceapa povestea.
Ma grabesc spre iesirea diin gara. Pe peron, o fetita ca un flurure, se desprinde cu o putere de nebanuit in trupusorul ei firav, de mama ei. Raman o clipa. Oare pentru ce se zbate sa scape din matca? Paseste balbait spre trenul care se pune in miscare. Face cu manuta un semn celor din tren, celor caee pleaca. Si ramane asa agitandu si candoarea in maini, pana nu se mai vede trenul...
Pentru ce s a smuls din bratele mamei ei?
...Teribila iubire de oameni. A daruit un semn de bun ramas tuturor necunoscutilor. A renuntat la calcura memei dintr o inconstienta inocenta si incredere. Din bogatie, din dragoste dincolo de puterea noastra de acceptare de oameni maturi. Si nu stiu de ce nu ii pot raspunde la fel. Si nu stiu de ce ma dor toate.
N am spus nimic nou. Ai vazut?
sâmbătă, 5 februarie 2011
sa intrerupi orice legatura cu lumea
orice atingere. jura mi! iti jur! bun!
am fi putut sa nu ramane asa. stii asta, nu?
eu - neliniste sub un strat malos de banalitate
tu doar tacere
mi e teama ca nimic nu mai conteaza, spunea
el mergea pe varfurile degetelor atent
trecea pe langa o cale ferata
sine nesfarsite pline de rugina parca erau pete de sange
mergea ca nebunul si nu se oprea
el mergea
daca sangele nu e sange poate nici durerea nu e durere
am fi putut avea copii o casa mica alba
ridicata undeva departe
eu n as mai fi fugit de mine si nu m as mai fi urat pentru asta
n as mai fi stat inchisa sedata intr o realitate inutila
daca intoarcerea nu e intoarcere poate nici uitarea nu e uitare
mergeam
sinele se ridicau ma inlatuiau tot mai strans
el avea ochii obositi, uneori verzi, alteori albastri
incercam sa le inlatur
sa ma ridic
si o tristete cum n am mai aflat
tot mai stras
legatura cu lumea
uneori simt ca mor
te rog ajuta ma
uite ma uite ma innebunesc
legatura cu lumea
ma inabus
tot mai strans
sinele ca niste pete de sange
merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg
sinele
uita te
ochi verzi
albastri
eu nu stiam unde esti. si mai ales de ce nu mi spui ce se intampla cu mine.
orice atingere. jura mi! iti jur! bun!
am fi putut sa nu ramane asa. stii asta, nu?
eu - neliniste sub un strat malos de banalitate
tu doar tacere
mi e teama ca nimic nu mai conteaza, spunea
el mergea pe varfurile degetelor atent
trecea pe langa o cale ferata
sine nesfarsite pline de rugina parca erau pete de sange
mergea ca nebunul si nu se oprea
el mergea
daca sangele nu e sange poate nici durerea nu e durere
am fi putut avea copii o casa mica alba
ridicata undeva departe
eu n as mai fi fugit de mine si nu m as mai fi urat pentru asta
n as mai fi stat inchisa sedata intr o realitate inutila
daca intoarcerea nu e intoarcere poate nici uitarea nu e uitare
mergeam
sinele se ridicau ma inlatuiau tot mai strans
el avea ochii obositi, uneori verzi, alteori albastri
incercam sa le inlatur
sa ma ridic
si o tristete cum n am mai aflat
tot mai stras
legatura cu lumea
uneori simt ca mor
te rog ajuta ma
uite ma uite ma innebunesc
legatura cu lumea
ma inabus
tot mai strans
sinele ca niste pete de sange
merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg
sinele
uita te
ochi verzi
albastri
eu nu stiam unde esti. si mai ales de ce nu mi spui ce se intampla cu mine.
dupa 4 ani. eu
si cred ca acum ne putem intalni,
iubito,
am inteles, in sfarsit tacerea lunii.
te voi astepta intr o duminica seara,
vezi ca e ziua scrisa cu rosu
in calendar. sa ti fie tie mai usor.
sunt sigur ca te voi recunoaste.
poate dupa tema piezisa cu care ocolesti liliacul,
dupa dexteritatea in care imi calci in cuvinte patimile
tu ma vei recunoaste sigur dupa polemica elaborata
cu care contest primavara
si perechea.
perechea ca prototip terestru pentru mantuire.
ceilalti ne vor recunoaste si ei dupa tristetea insolenta
cu care ne purtam sufletele goale demult
de mult
in ochii garboviti.
asa ca, iubito, te astept asa cum esti
doar cu gluga pe inima.
mai bine sa ne creda nebuni, decat exhibitionisti. nu i asa?
te voi astepta intr un acvariu.
unde sa putem aluneca in continuare linistiti,
unul pe langa altul
fara teama ca dintr un capriciu nastrusnic
al improbabilitatilor
vom umaniza paradisul.
si cred ca acum ne putem intalni,
iubito,
am inteles, in sfarsit tacerea lunii.
te voi astepta intr o duminica seara,
vezi ca e ziua scrisa cu rosu
in calendar. sa ti fie tie mai usor.
sunt sigur ca te voi recunoaste.
poate dupa tema piezisa cu care ocolesti liliacul,
dupa dexteritatea in care imi calci in cuvinte patimile
tu ma vei recunoaste sigur dupa polemica elaborata
cu care contest primavara
si perechea.
perechea ca prototip terestru pentru mantuire.
ceilalti ne vor recunoaste si ei dupa tristetea insolenta
cu care ne purtam sufletele goale demult
de mult
in ochii garboviti.
asa ca, iubito, te astept asa cum esti
doar cu gluga pe inima.
mai bine sa ne creda nebuni, decat exhibitionisti. nu i asa?
te voi astepta intr un acvariu.
unde sa putem aluneca in continuare linistiti,
unul pe langa altul
fara teama ca dintr un capriciu nastrusnic
al improbabilitatilor
vom umaniza paradisul.
dupa 4 ani
e drept ca ne patimim din furia oarba a unui octombrie
ce nu se mai sfarseste, dar ce idee,
ce idee ciudata sa mi taci dintr o data,
si sa mi trimiti uitarea in stoluri de prada
sa mi devoreze ca niste sanitari visele pe care cu eleganta
speenului tau le sfasii metodic in fiecare primavara.
de ce primavara, marius?
sa mi bea ea toata apa din ochi,
ciugulindu i pana la ultima picatura in care,
fraiere, inca iti mai pastrez surasul?
imi crapa privirile de atata desert sa stii
in vreme ce tu, probabil, iti scrii rubicond poezia
curcubeielor din irisii altor femei
crezi ca nu stiu?!
dar imi maschez discret orbirea cu un suras ca al ganikai
si caut un centru SIGUR de care sa mi rezem tristetea,
asa ca bajbai prin mine,
cu o mana,
strangandu ma in siguratatea mea,
ca un copil speriat in fusta mamei;
iar cu cealalta pipaint un flash din ziua nefasta in care
te ai trantit la picioarele mele si m ai tras razand spre tine
spunand ca eu sunt printesa ta cu 1000 de palate
e drept ca incerc sa nu ma clatin acum,
e drept ca nu vreau sa ingrijorez pe nimeni
dar ce idee, ce idee ciudata sa crezi ca
poti sa arzi fara grija in toata celelalte
cat timp eu iti port cenusa si iti nasc in suflet
nemurirea
e drept ca ne patimim din furia oarba a unui octombrie
ce nu se mai sfarseste, dar ce idee,
ce idee ciudata sa mi taci dintr o data,
si sa mi trimiti uitarea in stoluri de prada
sa mi devoreze ca niste sanitari visele pe care cu eleganta
speenului tau le sfasii metodic in fiecare primavara.
de ce primavara, marius?
sa mi bea ea toata apa din ochi,
ciugulindu i pana la ultima picatura in care,
fraiere, inca iti mai pastrez surasul?
imi crapa privirile de atata desert sa stii
in vreme ce tu, probabil, iti scrii rubicond poezia
curcubeielor din irisii altor femei
crezi ca nu stiu?!
dar imi maschez discret orbirea cu un suras ca al ganikai
si caut un centru SIGUR de care sa mi rezem tristetea,
asa ca bajbai prin mine,
cu o mana,
strangandu ma in siguratatea mea,
ca un copil speriat in fusta mamei;
iar cu cealalta pipaint un flash din ziua nefasta in care
te ai trantit la picioarele mele si m ai tras razand spre tine
spunand ca eu sunt printesa ta cu 1000 de palate
e drept ca incerc sa nu ma clatin acum,
e drept ca nu vreau sa ingrijorez pe nimeni
dar ce idee, ce idee ciudata sa crezi ca
poti sa arzi fara grija in toata celelalte
cat timp eu iti port cenusa si iti nasc in suflet
nemurirea
dupa 4 ani
atat de mult as vrea, odata, dupa ani, sa mi scrii despre ce inseamna a iubi, a ma iubi. sau mai bine, ce a insemnat pentru tine de-a lungul anilor. atat de mult as vrea stiu asta...
cred ca pentru mine, cand am spus "te iubesc" a insemat ca te iubesc numai pe tine. intelegi?
stiu bine ca nu ne am promis nimic. nu ne am asumat nimic. in momentele de cumpana e usor sa aluneci in compasiune si sa promiti cate n luna si n stele. dar lucrurile astea nu conteaza. nu se pun.
cea mai mare nevoie de tine o am atunci cand aud singuratatea batand la usa. asa vrea sa deschid si sa te gasesc in spatele ei. nu te gasesc niciodata.
am ales deci singuratatea in doi. tie pot sa ti spun. singuratatea bazata pe promisiuni si certitudini din partea omului de langa mine, care le a respectat.
inec durerea fix in momentul in care se naste, ca pe un avorton intarziat aparut din negare. din negarea si desfraul constiintei impovarate de atat de mult taceri.
simt ca in curand voi putea privi cu detasare apusul iubirii noastre...
atat de mult as vrea, odata, dupa ani, sa mi scrii despre ce inseamna a iubi, a ma iubi. sau mai bine, ce a insemnat pentru tine de-a lungul anilor. atat de mult as vrea stiu asta...
cred ca pentru mine, cand am spus "te iubesc" a insemat ca te iubesc numai pe tine. intelegi?
stiu bine ca nu ne am promis nimic. nu ne am asumat nimic. in momentele de cumpana e usor sa aluneci in compasiune si sa promiti cate n luna si n stele. dar lucrurile astea nu conteaza. nu se pun.
cea mai mare nevoie de tine o am atunci cand aud singuratatea batand la usa. asa vrea sa deschid si sa te gasesc in spatele ei. nu te gasesc niciodata.
am ales deci singuratatea in doi. tie pot sa ti spun. singuratatea bazata pe promisiuni si certitudini din partea omului de langa mine, care le a respectat.
inec durerea fix in momentul in care se naste, ca pe un avorton intarziat aparut din negare. din negarea si desfraul constiintei impovarate de atat de mult taceri.
simt ca in curand voi putea privi cu detasare apusul iubirii noastre...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)