Nu voi spune absolut nimic nou.
Am plecat intr un voyage de emotii, in cautare de mine. Si de tine. De fapt, nici nu mai stiu de ce am plecat. Ma intorc doar cu cateva regrete cunoscute. Nu am putut incheia un aditional la dragostea noastra. Dragoste sau ce a fost.
S ar fi dovedit lovit de nulitate absoluta, fiind sub cerintele minime de iubire legala, omeneste consimtite.
Am sa ti povestesc totusi cate ceva din calatoria mea. Iti spun ca am vazut oameni, peisaje si cateva piese de teatru. Am grabit cam avid catre toate. Imi era foame de asa ceva. Nu am ajuns nicaieri. Nu le am putut sustrage lupei de luciditate activa pentru certificarea garantiei sufletului.
Am strans totusi cateva imagini precise de frumusete straina. Frumusete care, deci, nu mi apartine si nu mi va apartine niciodata. Am mai strans cateva imagini de dezolare ostentativa si de nepasare neiluzorie: un drum de stanci intr un munte verde, o biserica vandalizata n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vartej de pasi (asta e din eminescu), de roti si frane...Frane in tot. Frana, Marius. Si tu niciunde. Nu vreau sa vorbesc acum despre obsesia mea. Obsesia garilor. Asta este o cu totul alta calatorie si este un motiv deja indelung dezbatut de poeti, sociologi, psihologi. Nu neaparat in oridinea asta.
Pot sa ti spun doar ca atunci cand nu a mai grait nimic in mine, am lasat esteticii muntele, vartejul si oamenii ca universalitate.
Am mers in gara. In Gara de Nord. Nu te voi plictisi cu descrieri, desi poate ti plac descrierile. Oricum cunosti gara. Nici cu considerentele intuitiv- personale ale alegerii. Cred ca poti ghici starea. Cred ca ai trait o si tu si o traieste oricine intr un moment de pustiu autentic.
O sa ti spun doar ca, odata ajuns acolo, m am simtit, la un nivel profud instinctiv, acasa. Da, absolut totul imi parea familiar. Cautarea si drumurile, plecarile si sosirile, graba si asteptarea si iar cautarea, oamenii de toate felurile, bagajele, plasele, pungile, pantofii ponositi, cersetorii. Toate astea m au intampinat cu un iz de lapte matern.
„Sefule, imi dai si mie un leu sa mi iau o paine? Hai sefule!”, taraie cantat pe langa mine un baietel zglobiu si parca ma someaza cu neastamparul din miscari, caci ochii si i plecase umil. Acum ma intreb daca si ascundea privirea dintr o siretenie experimentata sau dintr o inocenta ce inca nu pierise. De tot. Nu i nimic, e inca un copil, va creste. Va deveni ca mine. Va reusi intr o zi sa minta privind direct in suflet.
Caut prin buzunare niste marunt si zambesc amuzat inchipuindu mi monologul din capsorul lui: „hai baa, scoate dracului banii aia nenorociti odata, nu vezi ca vine rapidul de Timisioara?! Mama ma sii de treaba ca ma invart de 10 minute pe langa tine si tu stai gura-casca prin gara, zgarcitul naibii!”
Mda...e corect. Pustiul are dreptate. Time is money, nu? J Ii dau 5 ron, nu din compasiune, nici din intelegere (va trebui sa renunte oricum la cersit intr un an doi...nu are stofa, cum se spune, nu are o poveste). Ii dau pentru ca, intr un mod foarte profund, simt ca mi e ruda. Doar am ajuns acasa...
„Saru mana, sa ti traiasca gagica!”... aud un clinchet real de veselie dinspre copil...i as mai fi dat 5 ron. Sa mi traiasca, da!
stiu senzatia de multumire ce te incerca cand iti este apreciata munca. Sa mi nazare asa, o pofta, sa i spun ca si eu am mucit pentru banii aia. Mult.
…doamne, o iau razna! Ma opresc la timp insa J. Ce as putea sa i spun unui copil ca el? Eu, care ma intorc si acum in gara...
Nu ti am povestit intamplarea pentru ca se poarta genul asta de povestiri, pentru ca e inevitabila scena plina de sensibilitate a copilului cu ochii tristi, la cersit in gara, nu...nimic din toate astea. Ti am spus de altfel ca nu am simtit nici o adiere de compasiune in intalnirea asta.
Face parte insa din fragmentarea in mine a garii in acea zi.
Mi aprind o tigara si privesc cu detasare calduta in jur.
Vad in apropiere un barbat, dupa tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care scormoneste cu ochii chipul fiecarei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotarat, chiar putin speriat. Are in mana un crin (imperial sau ceva – nu ma pricep la crini) alb si il tot ascunde la spate. Cred ca deja i a amortit articulatia caci e vadit apasat de incordarea cu care tine floarea nemiscata, ferita privirilor.
Ma gandesc sa ii spun sa se linisteasca, inca nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul, desi se numeste imperial, nu a fosr scos din circuitul civil din cate stiu eu.
Imi dau seama ca ar fi cam ciudat J Poate daca ar fi o femeie ar fi ok. Asa...nu l as ului cu originalitatea mea si nici nu cred ca are o dispozitie proprice umorului.
A remarcat ca l provesc atent si se uita nedumerit la mine. Un pic intrebator, un pic confuz...Cred ca nu i roman, imi spun.
Se uita la ceas si face o grimasa de nemultumire. Incep sa rad sonor, din toata inima. Aparent inexplicabil. Am prins, cred, sirul povestii lui din Gara de Nord J. Ma rog, nu era nici foarte complicat. Trebuie sa se intalneasca cu o femeie si nu stie cum arata. Am uitat sa ti spun ca are un bagaj destul de voluminos langa el. Altfel probabil ar fi patrulat nervos, iar eu as fi pierdut o poveste reala.
De obicei sunt foarte discret, sa stii, chiar ma intimideaza alucarile, fie ele si nevoite, in clipele altora, le evit stanjenit sau, pur si simplu, sunt ocupat cu gandurile mele.
Acum insa sunt binedispus. Nu ma retrag. Imi mai aprind o tigara si sunt pregatit sa astept langa el. Ce? Pe cine? Nu stiu. Dar se pare ca nici el nu stie.
Ii suna telefonul. Mai fac cativa pasi. Nu imi pasa ce va crede, trebuie sa aflu ce i se intampla. Cum arata femeia pe care o astepta. Traim aceeasi emotie si asteptam o necunoscuta. J
Nu stiu ca m a transformat intr un fel de cotofana de suflete...in mod sigur nu valiza lui cu incuietori ce luceau in lumina... Probabil este italian.
Nu stiu ce m a retinut. Cred ca similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai sa intelegi mai bine. Tu n ai avea curajul sa vii intr o zi in Gara de Nord, cheamata de mine, asa cum probabil va face ea. Raman si privesc cu emotie, lacom, cum ar putea fi. Il aud vorbind in engleza. O asteapta.
Si in sfarsit apare cea asteptata. E o fata blonda, subtirica, ochii verzi, 18-20 de ani. O fata foc viu. Acum ii inteleg nelinistea...Fata e frumoasa si ...vie. Nu mi place la modul absolut. Imi plac satenele, insa are ceva...Il inteleg pe omul asta.
Se pare ca nu prea se inteleg. Fata repeta mereu: what? What? O face insa dezinvolt, surazandu i mereu, cu buze omede si ochi la fel. Nici nu conteaza probabil, gandesc eu, daca nu pricepe ce i spune.
Ii privesc tacut. Fata ii arata crinul. El i l intinde stanjenit. Il uitase. Se saruta protocolar. El nu pare hotarat, ea e multumita de floare.
Ma intreb privindu i ce nu e in regula. Fata este atat de vie si de dulce. Poate tocmai asta e. Prea vie pentru el. Este in blugi, geaca de piele cu tinte, poseta la fel, un tricou ce abia ii acopera sanii. Un freamat continuu ce ii imbraca hainele, ochii, tamplele.
Da...probabil l a atras clocotul ei, plusul ei de viata, dar chiar in clipa aia el probabil realiza ca nu se poate face media aritmetica intre suflete.
Fata ma priveste putin si ii face barbatului un semn spre mine. Eu ma uit distrat la ei...Imi zambesc amandoi. Cumva a gheata. Ma intorc si i las sa si inceapa povestea.
Ma grabesc spre iesirea diin gara. Pe peron, o fetita ca un flurure, se desprinde cu o putere de nebanuit in trupusorul ei firav, de mama ei. Raman o clipa. Oare pentru ce se zbate sa scape din matca? Paseste balbait spre trenul care se pune in miscare. Face cu manuta un semn celor din tren, celor caee pleaca. Si ramane asa agitandu si candoarea in maini, pana nu se mai vede trenul...
Pentru ce s a smuls din bratele mamei ei?
...Teribila iubire de oameni. A daruit un semn de bun ramas tuturor necunoscutilor. A renuntat la calcura memei dintr o inconstienta inocenta si incredere. Din bogatie, din dragoste dincolo de puterea noastra de acceptare de oameni maturi. Si nu stiu de ce nu ii pot raspunde la fel. Si nu stiu de ce ma dor toate.
N am spus nimic nou. Ai vazut?
Am plecat intr un voyage de emotii, in cautare de mine. Si de tine. De fapt, nici nu mai stiu de ce am plecat. Ma intorc doar cu cateva regrete cunoscute. Nu am putut incheia un aditional la dragostea noastra. Dragoste sau ce a fost.
S ar fi dovedit lovit de nulitate absoluta, fiind sub cerintele minime de iubire legala, omeneste consimtite.
Am sa ti povestesc totusi cate ceva din calatoria mea. Iti spun ca am vazut oameni, peisaje si cateva piese de teatru. Am grabit cam avid catre toate. Imi era foame de asa ceva. Nu am ajuns nicaieri. Nu le am putut sustrage lupei de luciditate activa pentru certificarea garantiei sufletului.
Am strans totusi cateva imagini precise de frumusete straina. Frumusete care, deci, nu mi apartine si nu mi va apartine niciodata. Am mai strans cateva imagini de dezolare ostentativa si de nepasare neiluzorie: un drum de stanci intr un munte verde, o biserica vandalizata n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vartej de pasi (asta e din eminescu), de roti si frane...Frane in tot. Frana, Marius. Si tu niciunde. Nu vreau sa vorbesc acum despre obsesia mea. Obsesia garilor. Asta este o cu totul alta calatorie si este un motiv deja indelung dezbatut de poeti, sociologi, psihologi. Nu neaparat in oridinea asta.
Pot sa ti spun doar ca atunci cand nu a mai grait nimic in mine, am lasat esteticii muntele, vartejul si oamenii ca universalitate.
Am mers in gara. In Gara de Nord. Nu te voi plictisi cu descrieri, desi poate ti plac descrierile. Oricum cunosti gara. Nici cu considerentele intuitiv- personale ale alegerii. Cred ca poti ghici starea. Cred ca ai trait o si tu si o traieste oricine intr un moment de pustiu autentic.
O sa ti spun doar ca, odata ajuns acolo, m am simtit, la un nivel profud instinctiv, acasa. Da, absolut totul imi parea familiar. Cautarea si drumurile, plecarile si sosirile, graba si asteptarea si iar cautarea, oamenii de toate felurile, bagajele, plasele, pungile, pantofii ponositi, cersetorii. Toate astea m au intampinat cu un iz de lapte matern.
„Sefule, imi dai si mie un leu sa mi iau o paine? Hai sefule!”, taraie cantat pe langa mine un baietel zglobiu si parca ma someaza cu neastamparul din miscari, caci ochii si i plecase umil. Acum ma intreb daca si ascundea privirea dintr o siretenie experimentata sau dintr o inocenta ce inca nu pierise. De tot. Nu i nimic, e inca un copil, va creste. Va deveni ca mine. Va reusi intr o zi sa minta privind direct in suflet.
Caut prin buzunare niste marunt si zambesc amuzat inchipuindu mi monologul din capsorul lui: „hai baa, scoate dracului banii aia nenorociti odata, nu vezi ca vine rapidul de Timisioara?! Mama ma sii de treaba ca ma invart de 10 minute pe langa tine si tu stai gura-casca prin gara, zgarcitul naibii!”
Mda...e corect. Pustiul are dreptate. Time is money, nu? J Ii dau 5 ron, nu din compasiune, nici din intelegere (va trebui sa renunte oricum la cersit intr un an doi...nu are stofa, cum se spune, nu are o poveste). Ii dau pentru ca, intr un mod foarte profund, simt ca mi e ruda. Doar am ajuns acasa...
„Saru mana, sa ti traiasca gagica!”... aud un clinchet real de veselie dinspre copil...i as mai fi dat 5 ron. Sa mi traiasca, da!
stiu senzatia de multumire ce te incerca cand iti este apreciata munca. Sa mi nazare asa, o pofta, sa i spun ca si eu am mucit pentru banii aia. Mult.
…doamne, o iau razna! Ma opresc la timp insa J. Ce as putea sa i spun unui copil ca el? Eu, care ma intorc si acum in gara...
Nu ti am povestit intamplarea pentru ca se poarta genul asta de povestiri, pentru ca e inevitabila scena plina de sensibilitate a copilului cu ochii tristi, la cersit in gara, nu...nimic din toate astea. Ti am spus de altfel ca nu am simtit nici o adiere de compasiune in intalnirea asta.
Face parte insa din fragmentarea in mine a garii in acea zi.
Mi aprind o tigara si privesc cu detasare calduta in jur.
Vad in apropiere un barbat, dupa tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care scormoneste cu ochii chipul fiecarei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotarat, chiar putin speriat. Are in mana un crin (imperial sau ceva – nu ma pricep la crini) alb si il tot ascunde la spate. Cred ca deja i a amortit articulatia caci e vadit apasat de incordarea cu care tine floarea nemiscata, ferita privirilor.
Ma gandesc sa ii spun sa se linisteasca, inca nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul, desi se numeste imperial, nu a fosr scos din circuitul civil din cate stiu eu.
Imi dau seama ca ar fi cam ciudat J Poate daca ar fi o femeie ar fi ok. Asa...nu l as ului cu originalitatea mea si nici nu cred ca are o dispozitie proprice umorului.
A remarcat ca l provesc atent si se uita nedumerit la mine. Un pic intrebator, un pic confuz...Cred ca nu i roman, imi spun.
Se uita la ceas si face o grimasa de nemultumire. Incep sa rad sonor, din toata inima. Aparent inexplicabil. Am prins, cred, sirul povestii lui din Gara de Nord J. Ma rog, nu era nici foarte complicat. Trebuie sa se intalneasca cu o femeie si nu stie cum arata. Am uitat sa ti spun ca are un bagaj destul de voluminos langa el. Altfel probabil ar fi patrulat nervos, iar eu as fi pierdut o poveste reala.
De obicei sunt foarte discret, sa stii, chiar ma intimideaza alucarile, fie ele si nevoite, in clipele altora, le evit stanjenit sau, pur si simplu, sunt ocupat cu gandurile mele.
Acum insa sunt binedispus. Nu ma retrag. Imi mai aprind o tigara si sunt pregatit sa astept langa el. Ce? Pe cine? Nu stiu. Dar se pare ca nici el nu stie.
Ii suna telefonul. Mai fac cativa pasi. Nu imi pasa ce va crede, trebuie sa aflu ce i se intampla. Cum arata femeia pe care o astepta. Traim aceeasi emotie si asteptam o necunoscuta. J
Nu stiu ca m a transformat intr un fel de cotofana de suflete...in mod sigur nu valiza lui cu incuietori ce luceau in lumina... Probabil este italian.
Nu stiu ce m a retinut. Cred ca similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai sa intelegi mai bine. Tu n ai avea curajul sa vii intr o zi in Gara de Nord, cheamata de mine, asa cum probabil va face ea. Raman si privesc cu emotie, lacom, cum ar putea fi. Il aud vorbind in engleza. O asteapta.
Si in sfarsit apare cea asteptata. E o fata blonda, subtirica, ochii verzi, 18-20 de ani. O fata foc viu. Acum ii inteleg nelinistea...Fata e frumoasa si ...vie. Nu mi place la modul absolut. Imi plac satenele, insa are ceva...Il inteleg pe omul asta.
Se pare ca nu prea se inteleg. Fata repeta mereu: what? What? O face insa dezinvolt, surazandu i mereu, cu buze omede si ochi la fel. Nici nu conteaza probabil, gandesc eu, daca nu pricepe ce i spune.
Ii privesc tacut. Fata ii arata crinul. El i l intinde stanjenit. Il uitase. Se saruta protocolar. El nu pare hotarat, ea e multumita de floare.
Ma intreb privindu i ce nu e in regula. Fata este atat de vie si de dulce. Poate tocmai asta e. Prea vie pentru el. Este in blugi, geaca de piele cu tinte, poseta la fel, un tricou ce abia ii acopera sanii. Un freamat continuu ce ii imbraca hainele, ochii, tamplele.
Da...probabil l a atras clocotul ei, plusul ei de viata, dar chiar in clipa aia el probabil realiza ca nu se poate face media aritmetica intre suflete.
Fata ma priveste putin si ii face barbatului un semn spre mine. Eu ma uit distrat la ei...Imi zambesc amandoi. Cumva a gheata. Ma intorc si i las sa si inceapa povestea.
Ma grabesc spre iesirea diin gara. Pe peron, o fetita ca un flurure, se desprinde cu o putere de nebanuit in trupusorul ei firav, de mama ei. Raman o clipa. Oare pentru ce se zbate sa scape din matca? Paseste balbait spre trenul care se pune in miscare. Face cu manuta un semn celor din tren, celor caee pleaca. Si ramane asa agitandu si candoarea in maini, pana nu se mai vede trenul...
Pentru ce s a smuls din bratele mamei ei?
...Teribila iubire de oameni. A daruit un semn de bun ramas tuturor necunoscutilor. A renuntat la calcura memei dintr o inconstienta inocenta si incredere. Din bogatie, din dragoste dincolo de puterea noastra de acceptare de oameni maturi. Si nu stiu de ce nu ii pot raspunde la fel. Si nu stiu de ce ma dor toate.
N am spus nimic nou. Ai vazut?
