este o iluzie ca iubirea se intalneste. se invata. gresesti daca ai inceput sa ratacesti prin viata, pentru a fi cucerita, cautand cu disperare scurte fioruri ale inimii...

plangi cand simti ca trebuie. cere i ajutorul si dupa un timp vei fi obosita de tine insati si atunci te vei odihni pe umarul lui, oricine ar fi el, si vei iubi umarul ala. invata l sa taca odata cu tine si i vei iubi gura...si incet incet vei redescoperi tot.

imi propun sa nu te mai aduc printre litere despre mai nimic, in momentele in care, in schizofrenia mea, incerc sa-mi spun totul. sunt si altii care, ca noi, se ngroapa unul intr altul. si se pastreaza, prin asta, la fel ca si cum s ar trai. in reflexiva sa spere cine mai are putere de asa ceva. cine crede ca mormintele nu pot vorbi, de pilda. sau ca in ele nu se mai plange. m am obosnuit cu fantoma ta pe umar. ma apasa, dar ma tine in viata...
aproape totul stins. ceva zvacneste. poate afara, poate nauntru. felul in care mediul se adapteaza la mine cat ma fac ca sunt bine..

uita ma! incepand de azi, te rog, uita ma!

eu nu mai traiesc. sau traiesc putin, la marginea mea, pe strazi sau in fata unei beri, reflectand.

am spus de cateva ori in vremea asta "buna seara, domnule shakespeare!!!". in gand, bineinteles. am pastrat insa de fiecare data biletul tau, gandindu ma ca asta este felul meu de a ti povesti ceea ce scaunul de langa mine, gol, nu a putut trai.
au fost zilele alea doua. doua, da. am baut palica pana aproape de coma pentru a nu mi aminti ce am de sarbatorit.
a mai venit un prieten, nu a stat mult, si a facut timp sa si plece. mi a spus la sfarsit: "din cate inteleg, este probabil ultima data cand te vad, dar, sa stii, ma multumesc si cu atat." pe el nu l am inselat.
am invatat, sa stii, sa nu spun imi va fi dor, ci sa rad - un ras absurd - un atrenament, ca atunci cand emotia nu are voie sa curga din ochi. ca ieri.
l am pupat la sfarsit si cum a iesit m am bagat sub pilota. am stat acolo multe zile. sau poate am iesit, insa gandul meu era acolo.
am mers incet inapoi incercand sa mi echilibrez fuga blocata in piept...
poate faptul ca nu o sa te recuperez niciodata nu nseamna ca te am pierdut...asa mi spun deseori.
te am fixat, sa stii, in doua momente. in fata marii, unde era, intr adevar, mult mai simplu. intre minciuna si adevar.
dar aici granita lua forma unei perechi de mani cu doi oameni la capat ce faceau un pod din priviri; faceau un dig pentru apele ochilor; faceau clepsidra in care incercau sa bage tot nisipul de afara si din adanc sa pacaleasca astfel clipa...
am facut asta pentru ca am obosit...mai am putin si scap cu tot. apoi imi voi aseza mainile cuminti pe piept, pentru ca acolo e usa.
nu mai pot scrie. imi tace creierul si nu inteleg...ies noptile la plimbare si refac trasee comune si simt cum cresti in mine pe masura ce merg. si mi dau seama dimineata, ajuns acasa, ca e dimineata. si inca un lucru: ca am crescut atat de mult incat te am salvat. acum nu mai incapem amandoi in sicriul zemos al vietii.
si daca tot ai ramas afara...te rog, traieste! dar traieste. esti frumoasa si frageda...nu mai veni. sa nu mai vii niciodata pentru ca stiu ca daca o faci, te usuci inca putin. si stiu ca plimbarile tale printre amintiri te secatuiesc de viata...deci nu mai veni. si pentru ce? te am mintit, dezamagit si inselat. si chiar daca mai cresc sa stii ca simt eu...simt eu ca din atata scrasnet de dinti si suferinta nu are cum sa iasa ceva mai bun. sa nu te gandesti ca sunt precum viermele care devine fluture, ca nu este asa.
am fost. si sa nu ti para rau pentru ca, stii ceva?!, am fost in cea mai buna perioada. atunci cand, chiar daca putin, ai invatat ceva bun prin mine...

nu voi mai scrie nimic pe net. nu sunt convins ca ai gasit asta, insa am un vizitator constant si nu stiu cine ar putea fi altcineva...

nu mai veni, pentru ca exista posibilitatea sa ne intalnim. raman fara aer. raman fara aer.

voi incerca sa ti trimit banii pentru facultatecat de curand posibil.

.

voiam sa incep cam asa: tatal meu care zaci in sufragerie pe jumatate bolnav pe jumatate copil, te rog, invata ma sa mi fac un cuib intr o copac doar al meu de unde nimeni sa nu poata sa mi fure vreo frunza; ridica te, tatal meu mai tanar ca mine, ajuta ma sa alerg sprinten, sa scot triluri pe care nimeni nu le va putea folosi impotriva urechilor noastre; renunta la painea feliata, tatal meu, poti fi fraged inca si spune mi care greseli ne fac mai frumosi.
i am auzit insa pasii pe hol, uneori reusesre sa se ridice, nu aprinde lumini, isi masoara domeniul cu barba in piept si privirea departe. cand trece prin dreptul camerei mele ma abtin sa ies. e prea aproape ca sa devenim intimi.

ma fac ca nu aud ca e in regula totul, ordonat ca intr un isectar din care nu sunt sanse sa zbor. deschid un caiet, clasez si scriu alte si alte impresii.impung ochii prin geam, astept lumina sa mi inece in cristalin.
imi este mila de tine, tatal meu.

http://www.youtube.com/watch?v=6UztEfwHt14

acum vorbesc despre tine
scriu dansez putin despre tine
te iubesc
cu sinceritate de jurnal intim
impletesc coditie cu fundite
alb roz bleau
impletesc dantela in dantela peste dantela
imagine fulguinda
mica inima perforata

nu mai sunt copil

inelarul mi se prelinge intr o reverie a buzelor
pare un melc ajuns in sfarsit acasa
descantec de leagan
interzis

(as scuipa uitarea asupra lumii ca un venin
iubiri de lot
vise de lot
pretutindeni
numai tu mi ai dat)

nelinistea mea ca o foame purpurie palpita sfaraie urla
imi dezbina coapsele
pretinde urgii viagere
vrajitorii orgiastice
instinctele sfasie satule de prea multa indobitocire
ma dezgolesc
ma despic ma astern
acum
...
mai tarziu voi face dragoste cu altul
pentru a mai putea sa vorbesc despre tine
sa scriu
sa dansez
putin despre tine

SCENARII FOARTE SCURTE (4)

Acum locuiesc pe bulevardul Elisabeta, insa imi fac cumparatorule pe strada Brezoianu, unde am stat cateva luni. Sotia mea crede ca am innebunit, dar eu ii raspund ca nu mor caii cand vor cainii. adica, cine, cainii? intreaba sotia mea vizibil jignita. o lasa sa fiarba si nu i mai spun nimic. din pacate nu o iubesc. nu am iubit o niciodata. dar asta nu are nicio importanta.
vanzatorii de pe brezoianu sunt toti extrem de draguti. daca se intampla sa nu am bani suficienti, imi dau si cate doua paini pe datorie. fostii mei vecini mi au devenit prieteni, fostii dusmani- indiferenti. privesc deseori spre blocul gri in care am locuit si caut, cu inima cat un purice, terasa apartamentului. locul ala pare ca ma cheama. odata, am vazut pe cineva. o femeie cu parul lung si negru. am ramas asa. privind in sus. mi a zambit. pentru ca semana cu sotia mea, i am zambit la randul meu si i am facut o reverenta. a inceput sa rada. si mie mi s a parut ulterior amuzant gestul meu.
matusa mea a locuit si ea in centrul orasului. pe mosilor. colt cu eminescu. n am vrut sa o insotesc pe ultimul drum, poate din cauza ochilor sai albastri care nu prevesteau ca se vor inchide odata pentru totdeauna. de cand a murit, nu mai merg pe calea mosilor. asa se face ca ma opresc intotdeauna la intersectia cu bd carol I si astept o vreme. stau acolo. pentru ca niciodata nu se intampla nimic, ma intorc din drum, spre bd elisabeta, adica spre locuinta actuala.
actuala mea locuinta e situata la etajul doi al unei case, inconjurata de cladiri in constructie. bucataria da spre o gradina care se intinde pana sub fereastra unei tipografii. cand cobor ochii, dau de un individ cu ochelari care citeste ziarul. de dimineata pana seara el citeste ziarul si mangaie un motan gras. rareori se opreste si se uita spre mine. atunci trag grabit jaluzelele si imi vad de lucru.
vis a vis locuieste o persoana care mi a fost draga. nu am vazut o niciodata, suntem oarecum certati. cand era inca la scoala, o urmaream cu privirea pana disparea dupa coltul centralei imprejmuita de garduri inalte, de fier. nu stiu cu ce se ocupa centrala, dar eu asa ii spuneam: centrala. daca se intrerupea apa calda, dadeam ocol centralei, cu ochii iscoditori. banuiam eu ca de acolo venea raul.
tot in cladirea in care stau eu, locuia si o femeie care se ingrijea de cainii maidanezi. era de profesie geolog si avea doi baieti. amandoi mai mari ca mine. intr o zi, femeia a murit. am urmarit cortegiul funerar cum iese din cladire si se pierde in aburul de vara al aleii inverzite. da, era intr o vara. uneori ridic ochii spre apartamentul lor si caut chipul femeii geolog, care, nu stiu prin ce legatura neinteleasa, imi aduce aminte de cel al matusii. poate ochii albastri.
dar sa revin la locuinta mea. geamurile dormitorului dau inspre strada. ciudat este ca n am mai zarit o niciodata, desi o cautam in multime, inseamna ca e bine, ma gandesc atunci si inchid fereastra.
pe bulevardul elisabeta intalnesti la tot pasul cersetori. parca mai multe femei decat barbati. una singura mi e draga, oamenii spun ca sufera dementa. are ochi albastri si un caiet gros, cartonat, in care trece permament numerele de iregistrare ale masinilor. o stie multa lume, intr o zi, era asa adancita in munca e, incat mi am permis sa o privesc cu atentie. brusc, si a ridicat ochii albastri plini de repros, apoi mi a aratat cu degetul o fereastra deschisa deasupra capului. din pervazul ferestrei, un caine alb ca laptele i a sarit in brate. l a mangaiat si mi a zambit amabil. voia parca sa mi spuna ca nu trebuia sa o compatimesc, ea e bine. prea tarziu, aruncasem deja banutul, ce stralucea stingher in palaria goala.
asa ca uneori mi se face dor de parinti, de bunici, de fosti prieteni, de oameni pe care nu i am cunoscut niciodata. si atunci, ca un reflex, ridic capul si caut cu privirea o fereastra.

SCENARII FOARTE SCURTE (3)

se spune ca omul isi face viata cu mana lui. se spune asta in multe feluri: cum iti asterni, asa dormi; dumnezeu iti da, dar nu ti baga in plasa; norocul si l face omul cu mana lui etc
eu am renuntat la tigari. cu 2 luni in urma. cam la inceputul anului. in acelasi timp, am devenit vegetarian :). na...to do list de inceput de an. acum 2 saptamani m am reapucat de fumat cam cu aceeasi frenezie din prima zi. am inceput sa mananc sanatos, tot ce am visat. am lasat legumele deoparte. mi au aparut niste pete albe pe unghii. lipsa de calciu. asta e. in 2 saptamani am ajuns depresiv. fumam prea mult, mancam fara sa mi fie foame, fel de fel. bineinteles, excesele m au codus la concluzia ca trebuie sa merg la un psiholog. ce sa ti faca un psiholog? s a interesat un prieten. esti inteligent, singur iti dai seama de ce ai nevoie. cum adica? in orice tara civilizata oemenii merg la psiholog si nimeni nu i intreaba de ce. din te miri ce. le arde casa, sau o sparg hotii, nu se mai inteleg cu vecinul sau se inteleg prea bine. si problema ta care e? nu e! asta e, eu n am probleme. sau daca am, se rezolva imediat. in plus, am darul de a complica si mai grav destinele altora.
- cum asa? m a intrebat cam nedumerita sotia mea.
- ma privea parca pentru prima oara, in timp ce eu priceam parca pentru prima oara zapada asternuta peste case.
- nu exista rezolvare decat din partea destinului. in acelasi timp, cred ca destinul meu este sa arat solutii, sa dau sfaturi.
- te contrazici. sa stii ca ai un prost obicei cu asta. ceva de groaza.
- draga mea, eu nu ma contrazic. asa se intampla. nu cezi ca orice as face, nu e bine? moare cineva, se imbolnaveste sau sufera cumplit. asta inseamna ca n am voie sa intervin, desi teoretic, sunt predestinat.
- esti predestinat pentru dezastre poate.
tonul era cam laconic.
- nu chiar dezastre.
- cum nu chiar? si ieri ce a fost? ai carat un betiv in spate pana acasa, azi te a acuzat nasta sa ca i ai furat banii.
- a fost o intamplare, draga. mai fac si lucruri bune.
- si care sunt alea? ochii ii sticleau, ai fi zis ca e fiara.
- ...gatesc mancare buna. ciorba de vacuta de exemplu. paste.
sotia m a privit cateva momente fix, apoi s a racit deodata:
- si cine te pune, draga, s o faci?
- nimeni, cum cine?
- atunci de ce o faci?
- de placere. cum de ce o fac?
- draga, a continuat ea cu aceeasi raceala de stanca, eu cand fac ciorba, o fac de nevoie, sa ai tu ce manca, nu de placere.
nici eu nu m am lasat :)
- degeaba o mai faci atunci. poti s o dai la caini. prinde zeama gust de scarba si nu mai e buna de nimic. ciorba, in general, se face cu sufletul, nu cu fundul.
sotia a facut o figura cam intre viezure si harciog. am mai apucat sa aud inainte sa trag usa:
- sa pleci dracului, cu ciorba ta si cu toate, ca mi ai mancat zilele, numai probleme imi faci!
dimineata nu mi a zis o vorba. astefel am profitat la maximum de timpul liber din weekend. mi am cumparat doua numere din Rebus si un dictionar explicativ imbunatatit care mi a dar aripi :))
m am plimbat de nebun prin aerul rece al iernii, mi se parea ca trebuie sa merg numai drept, neaparat DREPT, pe urmele lasate in zapada de alti pasi. eram obsedat, devenise un joc, nu avem voie sa pasesc peste neaua proaspata. am vaut o cafea intr un local linistit. prieten vechi de al meu. seama am intalnit un alt prieten. de data asta un om.
- fac cinste, i am spus.
- pai?
- divortez.
- de ce?
- asa a fost sa fie.
- dar asta este o problema care se trateaza cu seriozitate!
- si de ce crezi ca sunt neserios?
- unde ai mai vazut tu un om serios care in pragul divortului da de baut?
m am gandit putin. avea dreptate. nu prea se dadea de baut in astfel de situatii. nu prea mai vazusem.
- pai si cand mor oamenii, nu se face pomana, nu se da de baut?
- tie iti arde de duca, nene. hai noroc!
nu mai stiu cat am baut, poate zece, douasprezece beri. treaz nu eram, dar nici beat, beat.
a doua zi era duminica. sotia mea devenis epeste noapte un alt om. dadea telefoane in stanga si n dreapta. era ocupata. toata numai un zambet, aruncand din cand in cand catre fata mea buhaita, priviri pline de compasiune. in timp ce incercam sa inghit cateva linguri de ciorba, o vedeam cum isi aplica pe unghiile mainilor niste dungi albe, transversale. m am decis sa fiu intelegator, cald, amabil.
- ce faci? am murmurat
- manechiura, draga, nu vezi?
- ce manechiura e asta, ca n am mai vazut.
- nu trebuie sa vezi tu. frantuzeasca, asa se numeste.
- unele dungi sunt strambe, am remarcat eu. nu vezi ca sunt stranbe?
atat mi a trebuit.
- stramb esti tu, betivanule, nu vezi in ce hal arati?
nici una nici doua, farfuria a disparut, la fel si cratita. am inceput sa rad.
- na, boule, gateste tu alta de placere.
am hotarat ca trebuie sa actionez rapid, fara ezitari. am consultat un avocat, am luat legatura cu cateva cunostinte trecute si ele prin experienta asta. totul s a facut repede, sotia mea neridicand nici o obiectie, decat in problema partajului - mai exact, in cea a bibliotecii de sufragerie, motivand dispretul meu adanc fata de de frumos, fata de estetic si aducand proba inregistrata pe reportofon a convorbirii noastre legata de manechiura frantuzeasca.
- draga, tu nu te simti bine, ce ti veni cu manechiura? am intrebat o in lift, unde simteam ca am, ca sa spun asa, un ascendent :P
- sa nu indraznesti, idiotule, sa deschizi subiectul. tu n ai pic de suflet.
dupa ce m am mutat cu chirie si am aranjat lucrurile, am sunat o intr o seara s o invit la film. n a raspuns nimeni, acum ma bucur, cine stie ce ar fi urmat.
mai iesira din comun a fost ziua in care am aflat ca sunt concediat. motivul era ca in ultima vreme dadusem dovada de lipsa de interes si concentrare la locul de munca. m am felicitat totusi pentru perspicacitate si imaginatie, caci apucasem sa fac o ultima investitie - un costum si o pereche de pantofi din banii firmei.
din lipsa de anturaj, am ajuns in sfarsit la psiholog, un individ simpatic cu care am devenit prieten in doar doua sedinte, a treia tinandu se direct in non-stop-ul nostru din cartier, la bere. am hotarat sa mi refac viata, la indemnul unui prieten care o considera cel putin ciudata. acelasi prieten cu berea. desi tot el spunea ca uneori are impresia ca in ciuda tuturor lucrurilor, crede ca dumnezeul ma iubeste. asa crede el. pentru inceput mi am luat un caine. am mai avut cand eram mic unul. mi am promis sa l dresez a.i. sa devina cel mai bun prieten al omului, adica al meu. s a intamplat ca intr o zi cainele meu a scapat din lesa si dus a fost. doi vecini mai in varsta m au indemnat sa i dau poza la ziar.
- pai n am nici o poza.
- nu aveti o poza cu cainele dvs? eu i am facut si la o luna si la doua, si la trei. am doua albume.
- trei ai, a completat colegul de table.
- ce trei?
- n ai zis tu ca ai trei albume?
- trei luni am zis, poate. luni calendaristice.
- vezi de treaba, ai trei albume, ia du te si numara le.
- ce sa numar, ca sunt doua, n am ce sa numar...
i am lasat certandu se. mult prea tarziu, in noapte, am fost suprins sa gasesc poze cu cainele meu, cu fosta sotie, cu vechi prieteni. dar era prea tarziu...

SCENARII FOARTE SCURTE (2)

Intr-o zi, lulu a facut o lata. le a lasat de izbeliste pe carmen si pe diana si dusa a fost de ele se tot intrbau: o fi murit lulu? o fi sanatoasa lulu? ba bine ca nu. lulu se tine de cateva saptamani cu boul de george. ce putea sa i schimbe asa brusc atitudinea lui lulu; se intrebau fetele. si chiar asa. de zgarcit ce era, george abia daca se gandea sa rupa din gradina lui un trandafir ca sa i l dea lui lulu.
situatia, per ansamblu, era mult mai complicata insa. desi lulu nu murise. dar nici mult nu mai avea. lulu ramasese grea cu un bou si se gandea ca, daca lasa copilul, aceasta o sa fie pe jumatate bou, si daca nu l lasa, o sa ramana ea insasi de caruta, o s o afle tot satul de ce femeie fara curaj e ea. plus de asra, ce facea cu xanaxul la nevoie.
- s a zis cu xanaxul la nevoie, daca pastrezi copilul, o santaja george, ca nu cumva sa tina copilul. sau:
- pe vremurile astea trebuie sa fii nebun sa faci copii.
- au fost vremuri si mai grele pe lume si oamenii au facut copii, ingana lulu.
- da, dar eu traiesc in vremurile astea de-acum, spunea george. in plus, nu ma vad tata. destinul meu e altul, facea gerge, mijind ochii lui de bovina si se gandea lung ori asa i se parea lui lulu ca se gandeste. in realitate. nu se gandea la nimic. jubila. jubila de cat de proasta e si lulu de data asta, caci cu femeile trebuie sa duci cel mai greu razboi de obicei.
lulu nu si facea mari iluzii. ca va naste. cum adica sa nasca un copil numai al ei. mai vazuse lulu treaba asta la diana treaba asta, cu sotul ei. diana asa in luase de barbat, ramasese grea, si omul n a mai avut ce sa faca. dar lulu, care era sensibila din fire, nu putea sta noua luni cu burta la gura si cu un arogant care s o ia zilnic peste picior. asta era george. nici nu se putea gandi. si pe urma, daca george nu voia copilul, ce sa faca? sa i forteze mana, nici asa prea larga, a lui george? nu era corect. nici pentru george, nici pentru copil.
ca de obicei, lulu nu tinea cont de ea. un foarte foarte prost obicei. drept care, mai lua cate un xanax din cauza incertitudinii.
- sunt asa nehotarata daca sa nasc sau nu., incat devin anxioasa, pretexta ea cand tocmai se pregatea sa duca la gura un pumn de xanax, debridat, metocompramid sa. la asta se adaugau si discutiile aprinse cu george.
- nu pot sa te iau iar de nevasta, ar insemna sa ma sinucid. mai mult decat ata, nu pot sa ti garantez nici macar ca o sa raman cu tine, pentru ca, dupa cum bine ai vazut, mie nu mi place viata de familie, cu copii, nu mi miroase a ceva sincer.
- da' a ce ti miroase?
- a impocrizie, facea george cu dispret. dar, continua el, daca ai greturi pot sa ma duc sa ti cumpar portocale, desi e 5 dimineata.
- si iaurt, plusa lulu.
- si iaurt, se lasa george induplecat.
- si paine ca nu mai avem. si saci de gunoi.
- ei, mama ta de femeie, se burzulia george.
dar pana la urma a luat si saci de gunoi din sat ca se gaseau la tot pasul, mare scofala. erau si ieftini si ducea si el ceva in sacosa acasa. sa l laude femeia.
- doamne doamne ce barbat harnic mai am, isi imagina ca zicea lulu.
dar lulu asa greturi asa de mari, ca nu mai tinea pasul cu imaginatie bogata a lui george.

si singurele momente in care lui lulu ii dispareau greturile erau atunci cand deschidea cartea groasa a lui george si citea: "si a vazut dumnezeu ca este bine. si a fost seara si a fost dimineata: ziua a doua. si a zis dumnezeu sa se adune apele cele de sub cer la un loc si sa se arata uscatul! si a fost asa. si s au adunat apele cele de sub cer la locurile lor si s a aratat uscatul. uscatul l a numit dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a numit o mari. si a vazut dumnezeu ca este bine."

exagerez, bineinteles, insa nu cu mult
a 2-a medie bac scoala centrala
primii 10 admitere studii politice universitate
a3-a nota admitere comunicare si relatii publice SNSPA
a2-a nota admitere filosofie, universitate

SCENARII FOARTE SCURTE (1)

am gasit un bilet in usa: "va rog frumos nu mi mai stropiti geamurile de la balcon pentru ca unele sunt fixe, deci nu se deschid si se spala foarte greu. Va multumesc, Carmen Bruma, ap 25".
!!!!!!??????
iau imediat un stilou si scriu: "va rog frumos sa ma credeti ca nu mi amintesc sa fi aruncat in aceste 3 luni de cand locuiesc aici apa pe fereastra. incercati cu un etaj mai sus. si eu am aceeasi problema cu geamurile de la dormitor. totusi nu ma plang niciodata. am unele lamentari pentru ca ar fi trebuit sa optez pentru o garsoniera...poare sunt porumbeii."
semnez biletul si l strecor sub usa apartamentului 25.
cand ma intorc acasa, alt bilet: "nu mai dati vina pe porumbei. sunt o rasa firava, nevinovata. am avut si eu unul, dar a murit. nu pot sa va descriu golul sufletesc."
!!!!!!!???????
iar scriu si eu, iar duc biletul: "iertati-ma, n am stiut. si eu am avut un caine cand eram mai mic si un peste. cainele a murit, iar pestele...e posibil sa traiasca, dar cred ca totusi e mort. l am aruncat in mare luna trecuta."
raspunsul nu intarzie sa apara: "explicabil!"
!!!!!!!!!!!!!???????????
ma enervez, cobor un etaj si bat la usa. nimeni. mai bat o data. degeaba.
a doua zi, alt bilet: "te rog sa mi spui pe nume, carmen."
si tot asa timp de 5 saptamani.
"si ce sa ti spun?"
"de exemplu despre cainele pe care l ai avut"
"pai n am ce sa ti spun. era dalmatian. l a calcat masina"
"sa inteleg ca nu te prea pricepi la animale?!"
"...esti sarcastica?"
"nu, doar ca vreau sa te cunoasc mai bine."
"cum asa?"
"spune mi ce culoare iti place"
"...nu stiu. albastru cred"
"pai si de ce te imbraci in negru?"
"nu stiu. am o umbrela albastra :)"
am alunecat inconstient in poezie. i am si scris cateva.
si intr o zi, inevitabilul: "azi plec" spunea biletul
panica parca mi a paralizat mainile. cum scris tremurat, am incropit un biletel: "pleci departe?"
"da. de cand traim impreuna am invatat multe"
"si de cand traim impreuna?"
"de mult timp. traim la etaje diferite. ce importanta are daca plec de aici? o sa ti scriu." si mi a scris sertare de scrisori pe care le pastrez si acum. ultima spune asa: "ghice ce? azi plec de tot. gasesc eu o formula sa ti scriu"
peste cateva zile doi porumbei albi mi au intrat in balcon. au ramas o zi si au zburat.
am iesit atunci sa iau o gura de aer, sa ma plimb. cand m am intors, un bilet in usa:
"va rog nu mai aruncati pe geam cu mancare pentru pasari. mi ati inundat balconul. va multumesc. lucretia, ap 20."

!!!!!?????

se ridica miros de pamant intre noi...
simti?

 Nu voi spune absolut nimic nou.
Am plecat intr un voyage de emotii, in cautare de mine. Si de tine. De fapt, nici nu mai stiu de ce am plecat. Ma intorc doar cu cateva regrete cunoscute. Nu am putut incheia un aditional la dragostea noastra. Dragoste sau ce a fost.
S ar fi dovedit lovit de nulitate absoluta, fiind sub cerintele minime de iubire legala, omeneste consimtite.
Am sa ti povestesc totusi cate ceva din calatoria mea. Iti spun ca am vazut oameni, peisaje si cateva piese de teatru. Am grabit cam avid catre toate. Imi era foame de asa ceva. Nu am ajuns nicaieri. Nu le am putut sustrage lupei de luciditate activa pentru certificarea garantiei sufletului.
Am strans totusi cateva imagini precise de frumusete straina. Frumusete care, deci, nu mi apartine si nu mi va apartine niciodata. Am mai strans cateva imagini de dezolare ostentativa si de nepasare neiluzorie: un drum de stanci intr un munte verde, o biserica vandalizata n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vartej de pasi (asta e din eminescu), de roti si frane...Frane in tot. Frana, Marius. Si tu niciunde. Nu vreau sa vorbesc acum despre obsesia mea. Obsesia garilor. Asta este o cu totul alta calatorie si este un motiv deja indelung dezbatut de poeti, sociologi, psihologi. Nu neaparat in oridinea asta.
Pot sa ti spun doar ca atunci cand nu a mai grait nimic in mine, am lasat esteticii muntele, vartejul si oamenii ca universalitate.
Am mers in gara. In Gara de Nord. Nu te voi plictisi cu descrieri, desi poate ti plac descrierile. Oricum cunosti gara. Nici cu considerentele intuitiv- personale ale alegerii. Cred ca poti ghici starea. Cred ca ai trait o si tu si o traieste oricine intr un moment de pustiu autentic.
O sa ti spun doar ca, odata ajuns acolo, m am simtit, la un nivel profud instinctiv, acasa. Da, absolut totul imi parea familiar. Cautarea si drumurile, plecarile si sosirile, graba si asteptarea si iar cautarea, oamenii de toate felurile, bagajele, plasele, pungile, pantofii ponositi, cersetorii. Toate astea m au intampinat cu un iz de lapte matern.
„Sefule, imi dai si mie un leu sa mi iau o paine? Hai sefule!”, taraie cantat pe langa mine un baietel zglobiu si parca ma someaza cu neastamparul din miscari, caci ochii si i plecase umil. Acum ma intreb daca si ascundea privirea dintr o siretenie experimentata sau dintr o inocenta ce inca nu pierise. De tot. Nu i nimic, e inca un copil, va creste. Va deveni ca mine. Va reusi intr o zi sa minta privind direct in suflet.
 Caut prin buzunare niste marunt si zambesc amuzat inchipuindu mi monologul din capsorul lui: „hai baa, scoate dracului banii aia nenorociti odata, nu vezi ca vine rapidul de Timisioara?! Mama ma sii de treaba ca ma invart de 10 minute pe langa tine si tu stai gura-casca prin gara, zgarcitul naibii!”
Mda...e corect. Pustiul are dreptate. Time is money, nu? J Ii dau 5 ron, nu din compasiune, nici din intelegere (va trebui sa renunte oricum la cersit intr un an doi...nu are stofa, cum se spune, nu are o poveste). Ii dau pentru ca, intr un mod foarte profund, simt ca mi e ruda. Doar am ajuns acasa...
„Saru mana, sa ti traiasca gagica!”... aud un clinchet real de veselie dinspre copil...i as mai fi dat 5 ron. Sa mi traiasca, da!
stiu senzatia de multumire ce te incerca cand iti este apreciata munca. Sa mi nazare asa, o pofta, sa i spun ca si eu am mucit pentru banii aia. Mult.
…doamne, o iau razna! Ma opresc la timp insa J. Ce as putea sa i spun unui copil ca el? Eu, care ma intorc si acum in gara...

Nu ti am povestit intamplarea pentru ca se poarta genul asta de povestiri, pentru ca e inevitabila scena plina de sensibilitate a copilului cu ochii tristi, la cersit in gara, nu...nimic din toate astea. Ti am spus de altfel ca nu am simtit nici o adiere de compasiune in intalnirea asta.
Face parte insa din fragmentarea in mine a garii in acea zi.
Mi aprind o tigara si privesc cu detasare calduta in jur.
Vad in apropiere un barbat, dupa tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care scormoneste cu ochii chipul fiecarei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotarat, chiar putin speriat. Are in mana un crin (imperial sau ceva – nu ma pricep la crini) alb si il tot ascunde la spate. Cred ca deja i a amortit articulatia caci e vadit apasat de incordarea cu care tine floarea nemiscata, ferita privirilor.
Ma gandesc sa ii spun sa se linisteasca, inca nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul, desi se numeste imperial, nu a fosr scos din circuitul civil din cate stiu eu.
Imi dau seama ca ar fi cam ciudat J Poate daca ar fi o femeie ar fi ok. Asa...nu l as ului cu originalitatea mea si nici nu cred ca are o dispozitie proprice umorului.
A remarcat ca l provesc atent si se uita nedumerit la mine. Un pic intrebator, un pic confuz...Cred ca nu i roman, imi spun.
Se uita la ceas si face o grimasa de nemultumire. Incep sa rad sonor, din toata inima. Aparent inexplicabil. Am prins, cred, sirul povestii lui din Gara de Nord J. Ma rog, nu era nici foarte complicat. Trebuie sa se intalneasca cu o femeie si nu stie cum arata. Am uitat sa ti spun ca are un bagaj destul de voluminos langa el. Altfel probabil ar fi patrulat nervos, iar eu as fi pierdut o poveste reala.
De obicei sunt foarte discret, sa stii, chiar ma intimideaza alucarile, fie ele si nevoite, in clipele altora, le evit stanjenit sau, pur si simplu, sunt ocupat cu gandurile mele.
Acum insa sunt binedispus. Nu ma retrag. Imi mai aprind o tigara si sunt pregatit sa astept langa el. Ce? Pe cine? Nu stiu. Dar se pare ca nici el nu stie.
Ii suna telefonul. Mai fac cativa pasi. Nu imi pasa ce va crede, trebuie sa aflu ce i se intampla. Cum arata femeia pe care o astepta. Traim aceeasi emotie si asteptam o necunoscuta. J
Nu stiu ca m a transformat intr un fel de cotofana de suflete...in mod sigur nu valiza lui cu incuietori ce luceau in lumina... Probabil este italian.
Nu stiu ce m a retinut. Cred ca similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai sa intelegi mai bine. Tu n ai avea curajul sa vii intr o zi in Gara de Nord, cheamata de mine, asa cum probabil va face ea. Raman si privesc cu emotie, lacom, cum ar putea fi. Il aud vorbind in engleza. O asteapta.
Si in sfarsit apare cea asteptata. E o fata blonda, subtirica, ochii verzi, 18-20 de ani. O fata foc viu. Acum ii inteleg nelinistea...Fata e frumoasa si ...vie. Nu mi place la modul absolut. Imi plac satenele, insa are ceva...Il inteleg pe omul asta.
Se pare ca nu prea se inteleg. Fata repeta mereu: what? What? O face insa dezinvolt, surazandu i mereu, cu buze omede si ochi la fel. Nici nu conteaza probabil, gandesc eu, daca nu pricepe ce i spune.
Ii privesc tacut. Fata ii arata crinul. El i l intinde stanjenit. Il uitase. Se saruta protocolar. El nu pare hotarat, ea e multumita de floare.
Ma intreb privindu i ce nu e in regula. Fata este atat de vie si de dulce. Poate tocmai asta e. Prea vie pentru el. Este in blugi, geaca de piele cu tinte, poseta la fel, un tricou ce abia ii acopera sanii. Un freamat continuu ce ii imbraca hainele, ochii, tamplele.
Da...probabil l a atras clocotul ei, plusul ei de viata, dar chiar in clipa aia el probabil realiza ca nu se poate face media aritmetica intre suflete.
Fata ma priveste putin si ii face barbatului un semn spre mine. Eu ma uit distrat la ei...Imi zambesc amandoi. Cumva a gheata. Ma intorc si i las sa si inceapa povestea.
Ma grabesc spre iesirea diin gara. Pe peron, o fetita ca un flurure, se desprinde cu o putere de nebanuit in trupusorul ei firav, de mama ei. Raman o clipa. Oare pentru ce se zbate sa scape din matca? Paseste balbait spre trenul care se pune in miscare. Face cu manuta un semn celor din tren, celor caee pleaca. Si ramane asa agitandu si candoarea in maini, pana nu se mai vede trenul...
Pentru ce s a smuls din bratele mamei ei?
...Teribila iubire de oameni. A daruit un semn de bun ramas tuturor necunoscutilor. A renuntat la calcura memei dintr o inconstienta inocenta si incredere. Din bogatie, din dragoste dincolo de puterea noastra de acceptare de oameni maturi. Si nu stiu de ce nu ii pot raspunde la fel. Si nu stiu de ce ma dor toate.
N am spus nimic nou. Ai vazut?

sa intrerupi orice legatura cu lumea
orice atingere. jura mi! iti jur! bun!

am fi putut sa nu ramane asa. stii asta, nu?
eu - neliniste sub un strat malos de banalitate
tu doar tacere
mi e teama ca nimic nu mai conteaza, spunea


el mergea pe varfurile degetelor atent
trecea pe langa o cale ferata
sine nesfarsite pline de rugina parca erau pete de sange
mergea ca nebunul si nu se oprea
el mergea


daca sangele nu e sange poate nici durerea nu e durere


am fi putut avea copii o casa mica alba
ridicata undeva departe
eu n as mai fi fugit de mine si nu m as mai fi urat pentru asta
n as mai fi stat inchisa sedata intr o realitate inutila

daca intoarcerea nu e intoarcere poate nici uitarea nu e uitare

mergeam
sinele se ridicau ma inlatuiau tot mai strans
el avea ochii obositi, uneori verzi, alteori albastri
incercam sa le inlatur
sa ma ridic
si o tristete cum n am mai aflat
tot mai stras
legatura cu lumea
uneori simt ca mor
te rog ajuta ma
uite ma uite ma innebunesc
legatura cu lumea
ma inabus
tot mai strans
sinele ca niste pete de sange
merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg merg
sinele
uita te
ochi verzi
albastri

eu nu stiam unde esti. si mai ales de ce nu mi spui ce se intampla cu mine.

dupa 4 ani. eu

si cred ca acum ne putem intalni,
iubito,
am inteles, in sfarsit tacerea lunii.

te voi astepta intr o duminica seara,
vezi ca e ziua scrisa cu rosu
in calendar. sa ti fie tie mai usor.

sunt sigur ca te voi recunoaste.
poate dupa tema piezisa cu care ocolesti liliacul,
dupa dexteritatea in care imi calci in cuvinte patimile

tu ma vei recunoaste sigur dupa polemica elaborata
cu care contest primavara
si perechea.
perechea ca prototip terestru pentru mantuire.

ceilalti ne vor recunoaste si ei dupa tristetea insolenta
cu care ne purtam sufletele goale demult
de mult
in ochii garboviti.
asa ca, iubito, te astept asa cum esti
doar cu gluga pe inima.
mai bine sa ne creda nebuni, decat exhibitionisti. nu i asa?

te voi astepta intr un acvariu.
unde sa putem aluneca in continuare linistiti,
unul pe langa altul
fara teama ca dintr un capriciu nastrusnic
al improbabilitatilor

vom umaniza paradisul.

dupa 4 ani

e drept ca ne patimim din furia oarba a unui octombrie
ce nu se mai sfarseste, dar ce idee,
ce idee ciudata sa mi taci dintr o data,
si sa mi trimiti uitarea in stoluri de prada
sa mi devoreze ca niste sanitari visele pe care cu eleganta
speenului tau le sfasii metodic in fiecare primavara.
de ce primavara, marius?
sa mi bea ea toata apa din ochi,
ciugulindu i pana la ultima picatura in care,
fraiere, inca iti mai pastrez surasul?

imi crapa privirile de atata desert sa stii
in vreme ce tu, probabil, iti scrii rubicond poezia
curcubeielor din irisii altor femei
crezi ca nu stiu?!
dar imi maschez discret orbirea cu un suras ca al ganikai
si caut un centru SIGUR de care sa mi rezem tristetea,
asa ca bajbai prin mine,
cu o mana,
strangandu ma in siguratatea mea,
ca un copil speriat in fusta mamei;
iar cu cealalta pipaint un flash din ziua nefasta in care
te ai trantit la picioarele mele si m ai tras razand spre tine
spunand ca eu sunt printesa ta cu 1000 de palate

e drept ca incerc sa nu ma clatin acum,
e drept ca nu vreau sa ingrijorez pe nimeni
dar ce idee, ce idee ciudata sa crezi ca
poti sa arzi fara grija in toata celelalte
cat timp eu iti port cenusa si iti nasc in suflet
nemurirea

dupa 4 ani

atat de mult as vrea, odata, dupa ani, sa mi scrii despre ce inseamna a iubi, a ma iubi. sau mai bine, ce a insemnat pentru tine de-a lungul anilor. atat de mult as vrea stiu asta...
cred ca pentru mine, cand am spus "te iubesc" a insemat ca te iubesc numai pe tine. intelegi?
stiu bine ca nu ne am promis nimic. nu ne am asumat nimic. in momentele de cumpana e usor sa aluneci in compasiune si sa promiti cate n luna si n stele. dar lucrurile astea nu conteaza. nu se pun.
cea mai mare nevoie de tine o am atunci cand aud singuratatea batand la usa. asa vrea sa deschid si sa te gasesc in spatele ei. nu te gasesc niciodata.
am ales deci singuratatea in doi. tie pot sa ti spun. singuratatea bazata pe promisiuni si certitudini din partea omului de langa mine, care le a respectat.
inec durerea fix in momentul in care se naste, ca pe un avorton intarziat aparut din negare. din negarea si desfraul constiintei impovarate de atat de mult taceri.
simt ca in curand voi putea privi cu detasare apusul iubirii noastre...

sunt mai aproape de tine
cu un univers
cu un continent cu o singura strada
mai aproape cu doua alunite gemene
una pe gatul tau lung
una pe coapsa mea dreapta

sunt mai aproape de tine
cu inca un esec personal

am facut o iar
mi am deschis desaga vietii
pare ca am strans cu zel
numai cateva momente simple
uitandu ma la ele
par lipite ingramadite ca un ciorchine in fereastra
ca niste obraji tineri rumeniti cu zapada
am schitat in desaga mea cativa nori
nici prea mari nici prea mici
fronsati parca in marmelada
deasupra pare ca infloreste o narabdare cat o copilarie
mai sunt aici cateva idei furate de la un alt eu
despre cum e sa te simti stingher
nepotrivit intre peretii propriei tale lumini

apoi nimic

nu stiu unde ma iscodeste teama asta
inspre zilele ce vor veni poate
cum voi trai de aici in colo fara nicio intrebare?
da...tocmai am mai ucis un ideal

nebunule
ai ajuns o incapere fara usi
si acum cu unghiile insangerate sa ti scrijelesti peretii
sa iesi
si albul ochilor sa fie rosu
nebunule
ce ti ai facut?!

nici nu stii cate obsesii ma spanzura zilnic
de grinda noptii
nici macar nu stii
cat de mult ma sperie unele dimineti
sau coltul gol al camerei
alb ca cea mai adanca singurate din lume
nici nu stii cate morti imi traverseaza ziua
sau cate resturi de rugaciuni las
dimineata langa ceasca de cafea
nici nu stii ca orbesc de atatea cuvinte
care nu vor sa fuga de mine...

mai bine asa
mai bine te stiu straina



iti place jocul asta, nu i asa?
de-a visatoria...




cum pot sa uit tot?

iti las de fiecare data mana sa mi mangaie obrazul;
iti las degetul in pace cand imi deseneaza lacrima prelinsa;
te am lasat sa ma privesti in cer, desi eu eram aici
pe pamant.

crezi ca nu stiam ca visai sa ti spun iar te iubesc
si mi sterg iar alte si alte lacrmi
uitandu ma la tine cum ai vrea sa mi musti consoanele din suflet
uimit de sunetul lor crud

cum pot sa uit tot?

ma zvarcolesc ca dracu
sa scap de tandrete
de puterea
de teroare
sa scap de amorteala asta care ma face sa stau
sa strig ajutor
sa fug
sa mi desclestesc mainile si sa scap odata din visul asta

cum pot sa uit tot?

iti spun sa pleci. pleaca!
sa mi lasi visul in pace
te imbracesc si ti arunc din memorie
hainele
bocancii
fotografiile
periuta de dinti
bratarile
cartile
cunostintele despre orice
statistica
matematica
dragostea
una cate una. exact asa.
amintire cu amintire, spart e, ta ia te cu foarferca mintii, rupte in fa si i

cum pot sa uit tot?

cand, jos pe asfalt,
tu ma privesti cald
perpetuu tanar si infinit de frumos


cum pot sa uit tot?

ia ce vrei din mine
ia cat vrei din subconstientul meu
dar nu mai calca in visurile mele
niciodata
pleaca! pleaca pleaca
incui usile
ferestrele
ti am dat tot inapoi
ti am spus tot
acum pleaca!!!

deschid ochii
afara, asfaltul e gol

am uitat tot!



. dar simt ca vreau sa-l incep pe acest om de la capat .





n a fost nimeni aici
in nici o iarna
in nici o toamna
in nici o primavara
n a fost nimeni aici cand strigatul a nascut o soapta cantata
n a fost nimeni aici in diminetile n care se prindeau
de genunchi
sovaitoare
maini mici
de copil-altfel

uneori veneau pasari in gradina
veverite
soparle colorate
sau luna mare si luminoasa
alteori s au intins muuult spre cer munti
ori graul a acoperit luncile
dar n a fost nimeni acolo
atunci

nu a fost...
nu va fi...
iar padurile se vor usca intr o zi
si obosit se va stinge si cel din urma licurici
fara insa sa fi fost
vreodata
cineva
acolo
aici...



mangaie ma soare
pan la sangele din mare
pan la visul din nisip
unde gandul nu mai doare
unde nu doare...
nimic...


uit mereu ca n ai vrut sa vii niciodata
sa vii
tu
cu tot ce ai
ca un sot, ca un frate, ca un copil si ca un tata
sa vii langa mine
si mi se face dor de tine

pai tu ce crezi?!
pentru tine m am straduit uneori sa fiu mai buna
pentru tine am pastrat atata timp sarutarile, imbratisarile, emotiile adevarate
le am pastrat in casa mea
in casa sufletului meu

pai nu erai tu mereu in urma muscaturii ramase in carnea mea?
nu erai tu barbatul din muscatura ramasa in carnea mea?
nu erai tu in cuvintele care ma rascoleau noaptea?
cuvintele dintr un poem
neinceput neterminat
in fiecare chip
in fiecare nume pe care te am chemat?
ma rascoleau

nu mai veni
te rog
sperantele m au macinat incet
si a mai ramas din mine doar un cristal
cristal de turmalina
s un gol
gol

daca stii ce i ala

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhdF39PZrIa9uN0IhdL5Ziycy3SRQvs0ZQY9yxeoPhPrF_fEJWm1-mc6HI7Z9S-3HKti3L0_-AO_9aTYqI4Woe2tmc16BCOH-6JeTCJSu_X_kMdPziAPdzeQct2Mu-e30AHe3vNLAw6VSBc/s1600/turmalina.jpg






am motive sa cred
ca tu iti plimbi insingurat chipul
in partea cealalta a lumii
iar eu nasc ca proasta sperante - visuri - rugaciuni

am de asemenea motive sa cred
ca viata se prabuseste peste noi
cu aparenta ei de "fara optiuni"

iar in final,
am motive suficiente sa cred
ca ne vom adapta sfarsitului



ma surzeste
zgomotul unui vers
care mi cere sa i caut o femeie



stiu ca,
avar,
m ascunde sub genunchi
ca pe o greseala


eminescu spunea: cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea trecand-o!
eu spun: ... vai...



eu o sa ti tac.
deci tace mi si tu mie.



AM CERTITUDINEA
ca esti singurul care nu se va mai repeta
care nu se poate repeta
la fel cum niciodata pastele nu ies la fel
ce comparatie usoara
am certitudinea
ca n am sfarsit niciodata cu tine puzzleul inimii mele
si nici n am s o pot face vreodata

te las sa pleci
iar de acum
in fiecare noapte
pe sub fereastra mea
va trece un tren cu un singur calator
si mereu altul