SCENARII FOARTE SCURTE (4)

Acum locuiesc pe bulevardul Elisabeta, insa imi fac cumparatorule pe strada Brezoianu, unde am stat cateva luni. Sotia mea crede ca am innebunit, dar eu ii raspund ca nu mor caii cand vor cainii. adica, cine, cainii? intreaba sotia mea vizibil jignita. o lasa sa fiarba si nu i mai spun nimic. din pacate nu o iubesc. nu am iubit o niciodata. dar asta nu are nicio importanta.
vanzatorii de pe brezoianu sunt toti extrem de draguti. daca se intampla sa nu am bani suficienti, imi dau si cate doua paini pe datorie. fostii mei vecini mi au devenit prieteni, fostii dusmani- indiferenti. privesc deseori spre blocul gri in care am locuit si caut, cu inima cat un purice, terasa apartamentului. locul ala pare ca ma cheama. odata, am vazut pe cineva. o femeie cu parul lung si negru. am ramas asa. privind in sus. mi a zambit. pentru ca semana cu sotia mea, i am zambit la randul meu si i am facut o reverenta. a inceput sa rada. si mie mi s a parut ulterior amuzant gestul meu.
matusa mea a locuit si ea in centrul orasului. pe mosilor. colt cu eminescu. n am vrut sa o insotesc pe ultimul drum, poate din cauza ochilor sai albastri care nu prevesteau ca se vor inchide odata pentru totdeauna. de cand a murit, nu mai merg pe calea mosilor. asa se face ca ma opresc intotdeauna la intersectia cu bd carol I si astept o vreme. stau acolo. pentru ca niciodata nu se intampla nimic, ma intorc din drum, spre bd elisabeta, adica spre locuinta actuala.
actuala mea locuinta e situata la etajul doi al unei case, inconjurata de cladiri in constructie. bucataria da spre o gradina care se intinde pana sub fereastra unei tipografii. cand cobor ochii, dau de un individ cu ochelari care citeste ziarul. de dimineata pana seara el citeste ziarul si mangaie un motan gras. rareori se opreste si se uita spre mine. atunci trag grabit jaluzelele si imi vad de lucru.
vis a vis locuieste o persoana care mi a fost draga. nu am vazut o niciodata, suntem oarecum certati. cand era inca la scoala, o urmaream cu privirea pana disparea dupa coltul centralei imprejmuita de garduri inalte, de fier. nu stiu cu ce se ocupa centrala, dar eu asa ii spuneam: centrala. daca se intrerupea apa calda, dadeam ocol centralei, cu ochii iscoditori. banuiam eu ca de acolo venea raul.
tot in cladirea in care stau eu, locuia si o femeie care se ingrijea de cainii maidanezi. era de profesie geolog si avea doi baieti. amandoi mai mari ca mine. intr o zi, femeia a murit. am urmarit cortegiul funerar cum iese din cladire si se pierde in aburul de vara al aleii inverzite. da, era intr o vara. uneori ridic ochii spre apartamentul lor si caut chipul femeii geolog, care, nu stiu prin ce legatura neinteleasa, imi aduce aminte de cel al matusii. poate ochii albastri.
dar sa revin la locuinta mea. geamurile dormitorului dau inspre strada. ciudat este ca n am mai zarit o niciodata, desi o cautam in multime, inseamna ca e bine, ma gandesc atunci si inchid fereastra.
pe bulevardul elisabeta intalnesti la tot pasul cersetori. parca mai multe femei decat barbati. una singura mi e draga, oamenii spun ca sufera dementa. are ochi albastri si un caiet gros, cartonat, in care trece permament numerele de iregistrare ale masinilor. o stie multa lume, intr o zi, era asa adancita in munca e, incat mi am permis sa o privesc cu atentie. brusc, si a ridicat ochii albastri plini de repros, apoi mi a aratat cu degetul o fereastra deschisa deasupra capului. din pervazul ferestrei, un caine alb ca laptele i a sarit in brate. l a mangaiat si mi a zambit amabil. voia parca sa mi spuna ca nu trebuia sa o compatimesc, ea e bine. prea tarziu, aruncasem deja banutul, ce stralucea stingher in palaria goala.
asa ca uneori mi se face dor de parinti, de bunici, de fosti prieteni, de oameni pe care nu i am cunoscut niciodata. si atunci, ca un reflex, ridic capul si caut cu privirea o fereastra.